Olanda după unsprezece ani

Am văzut că zilele astea circulă multe texte despre oameni care au plecat din țară sau poveștile acestora. Cum li se pare pe unde au plecat, cum le place, ce i-a uimit. Olanda pare să fie pe val, un val probabil generat de mutarea în această țară a Prințesei Urbane. Eu citesc presa din România doar din an în Paște, dar îmi trimit prietenii și rudele textele astea. Sinceră să fiu, nici nu le mai citesc, doar mă uit așa prin ele, în diagonală.

De fiecare dată aceleași povești: Olanda e verde, e curată, multe biciclete, tramvaiele vin la timp, olandezii sunt reci sau se îmbracă prost, mâncarea nu e bună. Sunt lucruri de care m-am minunat și eu la vremea mea, când m-am mutat aici, și despre care am tot scris pe bloguri. E distractiv uneori să citesc lucrurile astea, să îmi amintesc de mine, acum 11 ani. Acum toate au devenit obișnuință: vremea nu mi se mai pare chiar atât de nasoală, să merg cu bicicleta e indispensabil, chiar și pe ploaie, olandezii sunt cum sunt și nu mă mai miră nimic, umblu și eu nemachiată, ca femeile olandeze, cumpăr mobilă albă, sunt ”zgârcită”, ce să mai, probabil că m-am integrat.

Ziceam că nu mai fac bilanțuri, pentru că de acum mi se pare că doar mă repet. De câțiva ani nu mai am noutăți în ceea ce privește adaptarea în noua țară; doar pandemia a adus schimbări, în rest totul e cam la fel.

Cum e în Olanda după 11 ani, din perspectiva unui om care a ales să se mute aici, și nu a fost nevoit? Răspuns scurt: e bine. Sunt avantaje și dezavantaje, dar astea ar fi oriunde aș locui. Sentimentul că ești prins între două lumi este ceea ce diferențiază viața de expat de viața la tine în țară. Deși, la scală mai mică, aveam sentimentul ăsta și în România, pentru că m-am mutat din oraș în oraș și a trebuit să mă adaptez pe unde mă mutam. Nu era însă diferența culturală atât de mare ca aceea între două țări, mai ales țări atât de diferite ca România și Olanda.

Ultimii doi ani au fost grei, din cauza pandemiei. Au fost grei pentru toată lumea, din diverse motive, dar la noi, ăștia care trăim prin alte țări, s-a adăugat faptul că nu puteam să mai mergem acasă. La acasă numărul unu, adică. Am fost blocați la acasă numărul doi, și am suferit din cauza asta. M-am gândit mult la mutarea înapoi în România în acești ani. Mi-a trecut, după ce am putut să vizitez iar patria mult iubită. Acum am revenit la visul meu de dinainte, acela de a avea libertatea (financiară, de timp etc) de a vizita România de câte ori vreau. Știu că nu toată lumea e așa, dar eu am o legătură strânsă cu familia. În acești doi ani am simțit că mă îndepărtez, aproape că nu mai fac parte din familie. Se întâmplă multe în doi ani, și când tu nu poți lua parte la nici unul din acele lucruri, nu ai cum să nu te simți așa. Acum, după ce am reușit să merg în vizită, mi-am mai revenit. Nu m-au uitat, mă recunosc și nepoții acum, nu mă reneagă pentru că am plecat. Nu sunt nici fericiți cu asta, dar o acceptă, spre deosebire de alte cazuri pe care le-am întâlnit.

Apropos de renegare, fac o paranteză aici ca să spun că am fost șocată să văd reacțiile la plecarea Prințesei Urbane, în presa românească. Zicea și ea că s-a minunat de cât de multe reacții a avut parte. A fost incredibil să văd valul de comentarii negative la adresa acestei plecări. Toți prietenii mei din România mă anunțau că ”se mută prințesa în Olanda”, și nu înțelegeam de ce sunt toți la curent cu asta, până nu am văzut ce era în presă. Oameni care nu o cunosc personal și poate nici nu o citesc, s-au apucat să arunce cu ocări: că trădează țara, că își bagă picioarele (ca să nu folosesc cuvintele exacte ale persoanei respective) în cărțile pe care le-a scris și în munca depusă.

Pe lângă faptul că ea nu le datorează nimic acelor oameni, nu văd de ce nu și-ar putea continua munca de aici, din Olanda. Cărțile se pot scrie de oriunde, nu o să uite limba română după ce trece granița. Oricum ar fi și orice ar alege ea să facă, m-am minunat de ura pe care a generat-o plecarea ei. Oamenii s-au simțit trădați, de parcă plecase cu bijuteriile lor. Așa reacții am văzut în unele familii, unde plecarea din țară a unui membru (pentru că așa a dorit, nu de nevoie) a fost întâmpinată cu „nu vreau să mai aud de tine”, „nu mai ești copilul meu”, și alte minuni din astea. Așa că eu mă bucur că nu am fost persoană publică la momentul plecării și că familia mea a acceptat cât de cât situația.

În afară de problema depărtării de familie, nu prea mai am puncte negative majore. Vremea e ploioasă și iernile sunt lungi și gri, dar m-am obișnuit. M-am dezvățat de soare și m-am învățat să fac baie în apa rece a mării Nordului.

Îmi place foarte mult viața mea liniștită, faptul că nu mă înghesui la metrou și nu stau blocată în trafic. Înjur când merg cu bicla pe vânt și ploaie, dar prefer libertatea asta a transportului cu bicicleta. Am căzut de câteva ori, am avut vânătăi zdravene și o arcadă spartă, dar nu renunț la bicicletă. Îmi place mersul la piață sâmbăta – pe jos, de când locuiesc în Alkmaar, că e la doi pași de mine. Mă întorc mereu cu un braț de flori și cu pâine proaspătă. Viața e mai simplă și îmi place așa. Așa am ales-o să fie, pentru că poți trăi și Olanda la fel de agitat ca în România, dacă te străduiești.

M-am obișnuit să mă simt în siguranță, nu mai merg pe stradă noaptea cu frica de câini sau oameni. Și e o siguranță generală, care vine din faptul că în principiu, îți sunt respectate drepturile, dacă ai o problemă la serviciu se rezolvă cu asociații și avocați, ai la cine apela când ți se întâmplă o nedreptate. Sunt conștientă că am fost privilegiată în această privință, că unii români care au venit aici au avut probleme cu angajatori neserioși sau oameni care au încercat să profite de neștiința lor, de faptul că nu vorbeau olandeza sau engleza. Sunt destule situații, dar eu vorbesc aici de experiența mea.

Îmi place stilul de muncă și m-am învățat cu libertatea oferită: posibilitatea de a lucra normă redusă, faptul că îți iei concediu medical doar cu un telefon, fără a aduce adeverințe (când e vorba doar de câteva zile).

Sunt și situații în care sunt tratată altfel pentru că nu sunt olandeză. Mitocani sunt peste tot, în orice țară și la orice nivel. Mă enervez atunci, dar îmi amintesc apoi cum am fost tratată în România de multe ori, doar pentru că unii se simțeau superiori. Nu scapi de lucrurile negative din viață dacă te muți într-o țară mai dezvoltată.

Un lucru major care s-a schimbat pentru că m-am mutat în Olanda este faptul că aici trăiesc mult mai conectată la natură, percep schimbările anotimpurilor în detaliu, sunt mai atentă la bunăstarea mea, fizică și mentală, și pun mai puțin accent pe acumularea de bunuri, pe câștigarea de averi. Bine, că nu am fost niciodată genul de om care își dorește să fie bogat și să aibă mașini și case scumpe, dar de când trăiesc în Olanda, m-am îndepărtat și mai mult de acel tip de persoană. Cât am locuit în București, am muncit foarte mult, așa cum a muncit toată lumea la corporație, de multe ori până târziu în noapte. Munca era tot ce știam. Nu m-am bucurat de oraș, nu m-am dus la muzee, am ajuns de câteva ori la teatru. Nu aveam când. În weekend dormeam ca să recuperez. A durat ceva să scap de această atitudine, de a trăi pentru muncă. Consider aceasta una dintre cele mai importante schimbări aduse de viața în Olanda.

Nu neg că această schimbare ar fi putut avea loc și în România. Poate. Dacă aveam noroc. Astea sunt lucruri pe care trebuie să le alegem conștient, lucruri care vin din interiorul nostru, și nu țin neapărat de un loc anume. Sunt de părere că viața poate fi bună oriunde, dacă facem alegerile potrivite, dar în mod clar în unele locuri e mai ușor decât în altele.

Nu încurajez plecarea din țară, nu sunt nici împotriva ei. Am răspuns multor emailuri de la oameni care îmi cereau sfaturi, cum să facă să se mute în Olanda, și în ultimii ani le-am tot spus să se gândească bine dacă e chiar nevoie de acea plecare. Pentru că adaptarea e grea și viața de expat vine cu probleme ei specifice. Dar gândesc așa acum, după experiența celor 11 ani, după ce am văzut mulți oameni întorcându-se în România. Până la urmă, fiecare se află într-o anumită fază a vieții și trebuie să treacă prin anumite experiențe ca să își găsească drumul, locul. Așa cum se pleacă, se poate veni și înapoi. Sau se poate merge în altă parte.

În această notă, cred că o să închei lunga mărturisire, și o să vă las să reveniți la ale voastre. M-aș bucura dacă mi-ați lăsa un comentariu despre experiențele voastre în țări străine, cei care le aveți.

Și dacă vreți să citiți mai multe povești ale oamenilor plecați din țară, recomand Teleleu, unde niște oameni extraordinari fac o muncă extraordinară.