Bucurii de primăvară: sindromul oboselii postvirale

Iar a trecut o lună între postările mele. Păi cum să nu treacă, dacă mi s-au terminat rezervele de energie! Mai am câte-o zvâcnire, ici, colo, dar trece repede.

Cei care citiți frecvent blogul știți că mă vait de oboseală de prin martie. După ce am făcut analize și au fost eliminate diverse posibilități, medicul de familie a ajuns la concluzia că sufăr de sindromul oboselii postvirale. Acest sindrom este un fel de precursor al oboselii cronice, și poate apărea în urma unor infecții virale mai complicate sau după o “banală” gripă – ca în cazul meu. Poate să dureze câteva luni, însă dacă se extinde, de la 6 luni încolo se pune diagnosticul de oboseală cronică. Așa că principala mea grijă acum este să scap cât mai repede de el, să nu ajung să fiu zombie pentru ani de zile.

E o fericire totală, ce să zic, să am parte de una dintre acele afecțiuni ale cărei cauze exacte nu se cunosc și pentru care nu există nici tratament clar. Pe lângă asta, oboseala postvirală este ceva înțeles cu greu de către cei din jur, pentru că nu există un picior rupt să se vadă clar unde e buba, ești om întreg și pari întreg, n-au de unde să știe ceilalți cum te simți.

Mi s-a spus de câteva ori, după ce am povestit despre extenuarea mea, că arăt bine, nu par obosită. Probabil că lumea se așteaptă să vadă măcar niște cearcăne sau un păr ciufulit, dacă nu o față ciufulită. Adevărul e că cearcăne n-am avut în viața mea, dar am zile în care arăt tare ciufulită, numai că nu mă văd ei atunci, că stau în casă, târându-mă între canapea și pat. Am povestit la serviciu despre noua mea achiziție, le-am povestit prietenilor, ca să mă înțeleagă de ce nu pot să mă mai întâlnesc prea des cu ei, acum vă povestesc și vouă, ca să citiți și să vă minunați.

Eu nu mai auzisem de acest sindrom până acum. Știam de oboseala cronică și chiar mă gândeam uneori, în trecut, în momentele mele de mare oboseală, că: “aoleu n-oi avea asta?”. Am aflat acum că nu, nu aveam și că este destul de diferită de o oboseală normală, oricât de puternică ar fi aceasta. Diferența nu o înțelegi prea bine decât dacă experimentezi oboseala asta postvirală, dar vă urez să nu fie cazul.

Cum se manifestă sindromul oboselii postvirale? Pe lângă o extenuare ieșită din comun, pot apărea mai multe simptome. Eu nu le am pe toate dar am așa: dureri de mușchi și articulații, dificultăți de concentrare, amețeală uneori, dureri de cap și dureri în gât, ca și cum ar fi un început de răceală, tulburări ale somnului (bine, că asta am avut de când mă știu, nu știu dacă e legat de sindrom), anxietate.

Acum sunt cam două luni de când m-a lovit și e mult mai bine decât a fost la început, dar tot nu pot să îmi reiau viața normală, să fac tot ce făceam înainte de gripă. Faptul că am primit totuși o explicație de la doctor a ajutat, și a mai ajutat să mi se spună negru pe alb că e ceva serios pe care nu-l pot trata superficial. Am înțeles că trebuie să o iau mai încet și că dacă mă forțez să fiu activă îmi fac singură rău.

După vacanța de Paște, am venit cu puțină energie acumulată și m-am aruncat să fac tot ce nu mai făcusem în ultima lună: evenimente, poze, articole, întâlniri cu prietenii, cat-sitting, și am picat iarăși lată. Acum m-am mai potolit, dar nu de tot, pentru că mă plictisesc, oameni buni, și mă mai forțez să fac chestii, recunosc. Am zile bune și zile proaste. În zilele proaste ajung acasă de la serviciu cu tot corpul tremurând de oboseală, mă culc direct și dorm cam o oră, apoi pot să mai trebăluiesc prin casă. Orice formă de activitate fizică mă obosește imens, dar reușesc să fac plimbări mai lungi uneori. Întâlnirile cu prietenii sunt mai rare și mai scurte: rezist cam două-trei ore, după care nici nu mai aud ce se vorbește în jurul meu, totul devine ca un zumzet și trebuie să plec. În zilele bune rezist mai mult. De exemplu, am mers la un festival de curând și am rezistat o zi întreagă.

Mi-e greu să scriu, îmi ia mai mult decât de obicei să scriu ceva și parcă simt că m-am prostit. Nu mai vor rotițele să se învârtă, și n-am ce să le fac, decât să accept situația și să aștept să treacă. Între timp, fac ce pot, fac mai puțin, că nu sunt la concurs oricum. Cam asta ar fi, în mare.

Ce e de făcut? Nu este ceva ce trece peste noapte, cu somn sau cu vitamine, deși ambele ajută. Doctora mi-a zis să reduc la minim orice activitate care nu e absolut necesară (haha), să mă odihnesc, relaxez, să mănânc sănătos și la sfârșitul lunii mai mă duc iarăși la ea ca să vedem cum stăm. Recomandări care nu par cine știe ce, adică oricine ar beneficia din a le urma. Dar în situația de față le văd în altă lumină și au un alt înțeles. Azi e una din zilele bune, în care mă simt relativ normal, de aceea m-am apucat și de scris articolul. Am dormit totuși după serviciu, o oră. Dar mi-am promis că nu o să îmi consum imediat orice urmă de energie pe care o am, o mai țin și acolo, la ciorap, să se adune și să facă de-o baterie întreagă. Acum încerc să fac un plan de bătaie, să văd cum pot să mă ajut să ies mai repede din aceasta situație și să rămân optimistă, chiar dacă în unele zile mi se pare că așa va fi toată viața.

Țineți-mi pumnii să scap vie  și nevătămată și povestiți-mi dacă ați trecut/treceți prin așa ceva și cum faceți voi față. O să vă povestesc ce fac eu, dacă o să am suficientă energie pentru asta. Hai somn ușor!