Sărbători de iarnă în România

Anul ăsta e primul în care am petrecut Crăciunul în România, de când m-am mutat din țară. O semi-vacanță care până acum a fost obositoare, dar și cu satisfacția de a întâlni oamenii dragi. O parte din ei, că e tare greu să faci timp pentru toți și să-i găsești pe toți aici de sărbători, dar mai am ceva timp până plec așa că rămâne de văzut care va fi bilanțul la final. Zic semi-vacanță pentru că nu am mai avut suficiente zile de concediu și a trebuit să lucrez, dar am avut norocul de a putea lucra de acasă săptămâna asta, de aceea am putut să fiu în România de Crăciun.

Până azi n-am apucat să văd mare lucru din București, decât seara, când am fost liberă, și un pic de parc, ieri, că prea era soare și vreme ca de vară olandeză, ca să ratez plimbarea, așa cu durere de gleznă cum a fost ea (entorsa încă mă chinuie). M-am bucurat în trecere de luminițele de sărbători care decorează orașul, am mâncat covrigi cu iaurt (o bunătate!), n-am mâncat încă merdenele, că n-am găsit deschis acolo unde știam eu că le fac bune și de acum sunt oficial în vacanță și-mi aranjez agenda cu plimbări și vizite.

Orașul l-am regăsit aproape la fel cum îl știam, cu unele lucruri schimbate spre bine și altele în rău. Până acum cel mai mult m-au deranjat oamenii care scuipă pe stradă și multitudinea de rahați de câine (nu neapărat maidanez, că știm doar că doamnele pensionare care-și plimbă pechinezii nu se coboară la acel nivel la care ar trebui să și adune de pe urma lor), precum și faptul că se fumează peste tot și a trebuit să merg la restaurant și să mănânc înconjurată într-un val de fum, chiar și în zonele de nefumători. M-am dezobișnuit de lucrurile astea. Ce-mi place este faptul că prin unele locuri serviciile s-au schimbat în mai bine (de exemplu, taximetriștii, deși nesimțiți în continuare, au învățat să întrebe dacă te deranjează veșnica lor țigară aprinsă și să o stingă atunci când le zici), mi-au plăcut oamenii frumoși întâlniți pe stradă și cei câțiva turiști rătăciți prin oraș, făcând poze.

Mă simt ciudat de câte ori mă întorc în România, fiindcă, pentru câteva zile, mă întorc în timp și retrăiesc oarecum viața de dinainte de plecare, și parcă totul e la fel și complet diferit în același timp. Ieri, la metrou, aproape că aveam senzația că e dimineață și merg spre vechiul loc de muncă. Dar e frumos să ai două case, două locuri între care te poți plimba și găsi prieteni și locuri dragi. Mi-ar plăcea doar să pot să fac plimbarea asta mai des.

Acestea fiind zise, mă duc să mănânc o salată de boef (fară boef) făcută de mama mea și să văd pe cine sun mai întâi pe ziua de azi.