Prima vizită în România de când a început pandemia

În sfârșit! Marea și mult așteptata vizită s-a întâmplat! Vă povesteam că aștept cu nerăbdare să fac vaccinul ca să pot să merg liniștită în România, să îmi văd familia și prietenii, după un an jumate de când a început nebunia Covidului. Așteptarea asta a fost grea, ultimele luni parcă nu se mai terminau, și eu încercam din răsputeri să nu mă îmbolnăvesc pe ultima sută de metri ca să pot să plec; era greu pentru că se dăduse liber la distracție și toată lumea ieșea la restaurante, în timp ce eu le fentam cu spor. Marea zi a venit până la urmă și a venit și cu o răceală.

Vă dați seama ce stres și nervi m-au apucat când a început să îmi curgă nasul, cu două zile înainte de plecare! Știam că m-am ferit pe cât posibil și eram și vaccinată, dar tot m-am grăbit să fac și testul, care a ieșit negativ. Am decis să plec în cele din urmă, cu tot cu răceală. În dimineața zborului am purces către aeroport cu bucurie și fără glas (la propriu). Schiphol era aproape gol, un aeroport fantomă, probabil pentru că fix înainte de plecare intrase Olanda pe lista roșie și multă lume și-a schimbat planurile. În avion se tușea pe câteva voci, dar am îndurat cu toții cu stoicism zborul și eventualele riscuri.

În România m-a întâmpinat canicula, de la 35 de grade în prima zi până la 41 pentru tot restul vacanței. Am fost răcită pe toată perioada cât am stat acolo, dar, din fericire, nu am contaminat pe nimeni. Din cauza răcelii mi-am schimbat și planurile de vizitat prietenii și am petrecut cam tot timpul acasă, în grădină. Nu a fost rău. Nu a fost rău deloc!

A fost ciudat să revăd locurile și oamenii după atâta timp. Nici nu pot să concep că au trecut aproape doi ani, și totuși asta e realitatea. Avalanșă de sentimente, de tot felul. Încă procesez. Dar sentimentul principal a fost cel de bucurie și reconectare. Am lipsit atâta timp – fizic – din viețile celor dragi, și ei din ale noastre, și lipsa asta cred că va avea efecte pe termen lung. M-am întors din țară cu un sentiment de liniște, cu un Zen greu de găsit pentru mine, de obicei. Poate că realizarea unui lucru mult așteptat a adus această liniște, poate pur și simplu zilele petrecute în familie.

A fost frumos să îmi beau cafeaua sub măr, printre flori, inspectând ce trandafiri s-au mai deschis peste noapte. Să îmi culeg legume direct din grădină și să mănânc lucruri delicioase. Am avut și petrecere de ziua mea, în avans, am petrecut timp cu nepoții (o parte dintre ei, restul data viitoare!). Am mâncat pepeni extraordinar de buni, pe care i-am degustat la botul calului, direct în bostana de unde i-am cumpărat. Am trebăluit un pic prin casă, mai deloc prin curte – funcționam doar dimineața și seara, iar în cursul zilei eram un zombie de la căldura care m-a chinuit rău de tot, mai rău decât pe cei din jur.

Bucureștiul l-am văzut o seară, înaintea plecării. L-am văzut ca în transă, căci eram absolut terminată de căldură. Când m-am așezat la o terasă să beau ceva, simțeam că leșin, și am băut o sticlă mare de apă în zece minute. Am văzut doar două prietene, destul de scurt, dar mi-a priit. A fost ca și cum nu ne mai văzusem de ieri, și, în același timp, de cinci ani.

Acum sunt înapoi în Olanda, la o vreme de toamnă care pe mine mă face foarte fericită! Aștept totuși o pauză de la ploaie, ca să pot să rezum plimbările în natură, că e timpul de văzut câmpurile mov de Erica! Și am treabă multă de făcut, articole de scris, poze de pozat, oameni de întâlnit. Dar le voi face pe toate mult mai liniștită, pentru că viața a revenit un pic la normal și pentru mine.