Pages Menu
TwitterRssFacebook
Categories Menu

Posted by on 22 Feb, 2015 in General, Jurnal | 9 comments

Provocările vieții de expat — prima parte

Când m-am mutat în Olanda, nu știam ce schimbări să aștept în viața mea. Era clar că vor fi doruri, că vor fi bucurii și nemulțumiri, lucruri care vor fi făcute în alt fel, lucruri care nu vor mai fi — dar nu îmi puteam imagina exact cum vor fi sau intensitatea pe care o vor avea.

Noul statut, acela de expat, aduce cu sine multe schimbări. S-au întâmplat atâtea în primul an aici, dar pe multe nici nu le-am realizat atunci. Abia după ani de zile, privind în urmă, îmi dau seama cât de greu mi-a fost să trec peste anumite lucruri, să mă adaptez la noua viață. Faptul că mi-am dorit mult să mă mut în Amsterdam și că am fost foarte bucuroasă că am reușit, m-a ajutat enorm să trec peste multe, de aceea probabil că nici nu le-am simțit pe moment. Plus că nu am fost singură, am venit aici împreună cu partenerul, și el român, și el trecând prin aceleași provocări. Cred că ar fi fost mai greu dacă aș fi venit singură, sau dacă aș fi avut un partener olandez, care nu ar fi avut cum să înțeleagă exact prin ce trec, pentru că nu era în aceeași situație.

Singur pe drum

Privind în urmă, după 4 ani, m-am gândit să fac un top al celor mai mari provocări pe care le-am întâlnit în noua mea viață, pentru cei care se gândesc să facă pasul sau pentru cei care sunt doar curioși.

1. Prietenii. Prima mare provocare pe care am simțit-o a fost aceea de a-mi face prieteni. Mi-a fost foarte greu și la un moment dat mi se părea imposibil. Aveam senzația că nu o să întâlnesc pe nimeni de care să mă pot simți la fel de apropiată cum mă simt de prietenii lăsați în urmă, că n-o să găsesc pe nimeni care să mă înțeleagă, că voi fi „singură printre străini”, cum îmi zicea mama. Aveam câteva cunoștințe, români sau alte naționalități, ne distram frumos când ieșeam împreună, dar nu aveam pe nimeni foarte apropiat, cu care să simt că pot împărtăși orice probleme, la o cafea. Realizez acum că sentimentele alea erau un pic exagerate, dar asta nu înseamnă că ele n-au avut un motiv să fie acolo, și le accept așa cum au fost.

Între timp mi-am făcut câțiva prieteni buni, niște oameni minunați pe care am avut norocul să-i întâlnesc, care îmi sunt alături și pe care pot conta, în caz de nevoie. Au fost și încercări eșuate, destule. Povestea nu s-a terminat odată cu găsirea acestor oameni, provocarea încă există, aceste prietenii stau totuși sub un semn de întrebare: toți sunt expați, care, în orice moment, pot pleca în altă țară. Chiar dacă prietenia nu va dispărea odată cu plecarea, vor ajunge și ei în categoria prietenilor lăsați în urmă, în România, alături de care beau doar cafele virtuale, iar eu trebuie s-o iau de la capăt, căutând alți prieteni care să poată fi alături și fizic.

2. Limba a fost și este în continuare o mare provocare. Chiar dacă am depășit stadiul în care îmi făceam cumpărăturile la supermarket ajutată de aplicația de traducere instalată pe telefon (când cumpăram tărâțe în loc de făină și praf de copt în loc de zahăr vanilat), tot nu am învățat olandeza suficient cât să o pot folosi în viața de zi cu zi, în conversații cu localnicii. Nici nu am fost forțată, ce-i drept, pentru că lucrez în limba engleză și aproape toată lumea vorbește engleza în oraș, chiar și moșulicii de peste 80 de ani. Sper, totuși, că într-o zi o să pot vorbi această limbă, eventual fără dureri în gât de la „H”-ul greu de pronunțat.

3. Dorul. Pentru că încă din adolescență m-am mutat de acasă, sunt obișnuită să fiu mai departe de ai mei, să vorbim mai mult la telefon, să ne vedem la anumite intervale. N-am plecat în Olanda direct din sufrageria părinților, dar, cu toate astea, distanța este un pic mai mare acum, intervalele la care ne vedem sunt mult mai lungi și dorul devine mai mare. Dorul de familie și de prieteni nu este singurul: ajungi să-ți fie dor de mâncăruri, de soare, de aer, de flori. Ajungi să asculți muzică populară și să-ți dea un pic lacrimile, pentru că asta asculta bunica în fiecare zi la televizor. M-am obișnuit cu dorul, e un sentiment aproape permanent, probabil că m-aș simți ciudat să nu-l mai am, într-o zi. Nu mă mai deranjează decât din când în când, însă, când o face, o face bine. Din fericire, nu sunt blocată peste hotare, zborul până în România durează doar 3 ore, și îmi pot lua oricând un bilet ca să merg acolo, fie și numai pentru un weekend, cât să strâng în brațe câțiva oameni, atâția câți reușesc, că niciodată n-am timp pentru toți.

O să mă opresc aici, pentru că se pare că acest articol devine prea lung, și revin cu restul în a doua parte.

 

 

Share!Share on FacebookTweet about this on TwitterPin on PinterestShare on TumblrShare on Google+Share on RedditShare on LinkedInShare on StumbleUpon

9 Comments

  1. Felicitari pentru curaj si perseverenta. Ma recunosc in povestea ta. Eu nu mai sper sa invat vreodata vreo limba indiana. Dealtfel, la anul as vrea sa-mi caut de lucru in alta tara, poate mai asezata, mai curata, mai ajunsa-n vremurile noastre. Sa vedem.

    Astept continuarea.

    • Hai in Olanda! Ce frumos ar fi 🙂

  2. Eu ma recunosc cel mai mult in punctul 1.
    Sunt aici de 7 ani si tot nu simt ca am trecut peste el, dar probabil tine de persoana mea si faptul ca mi-e greu sa ma apropii de oameni noi.

    • Sau poate doar nu ai avut noroc să întâlnești oameni care să fie pe aceeași lungime de undă. Eu am învățat să fiu mult mai deschisă la nou, să am curaj să încerc. Si, ce-i drept, internetul m-a ajutat și el – am cunoscut oameni și prin intermediul blogurilor, oameni cu aceleași preocupări, aceleași gânduri.

  3. unde ai gasit tarate si cum se numeste? :))) Ca eu caut …si caut..

    Marea pacaleala la mine a fost cu malaiul, cautam faina de porumb pt mamaliga, si am luat din greseala una f. fin macinata de iesea piine, nu mamaliga. La fel cu grisul, am gasit in 2 stari de macinare, mai fin (de prajituri) si mai grosier (de galuste).

    Eu aveam primele luni liste de cumparaturi pe hartie, mai intai in Ro, apoi traduse in 2 limbi. Mergeam la cumparaturi si ajungeam sa …cer si in a 3a limba: engleza.. poate imi da cineva mararul meu.

    • Am gasit la Ekoplaza, magazin naturist. Le zice „Tarwezemelen”. Si eu am probleme cu malaiul si grisul, prea fine pentru gustul meu 🙂

  4. Multumesc, Dana! Copilul meu trece prin aceste experiente, de mai bine de un an. Si cuvintele tale ma ajuta sa o inteleg mai bine! Si, inca o data, imi dau argumente sa sustin oricand ca noi, romanii, avem o resursa de care mereu putem si trebuie sa fim mandri: copiii nostri!!!! Sa ai parte de sanatate, iubire si oameni buni in preajma!!!

    • Multumesc, Lorena!

  5. Multumesc frumos pentru sfaturi!

Post a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *