Pages Menu
TwitterRssFacebook
Categories Menu

Posted by on 29 Sep, 2018 in General, Jurnal | 0 comments

Despre prieteni

 

M-am obișnuit deja cu scenariul vizitelor în România. Toate urmează același tipar, în ultimii ani. Când îmi planific vacanța și cumpăr biletul de avion, sunt extaziată; cam cu două săptămâni înainte de plecare începe stresul, nu vreau să plec, nu vreau să îmi las viața actuală și să mă întorc în timp, la fantoma vieții trecute. În cele din urmă plec, ajung acolo, sunt bulversată câteva zile până mă adaptez (uneori mai mult, alteori mai puțin), toată șederea e un roller coaster emoțional, iar spre final ori mă relaxez și mă adaptez la lumea de acolo — și nu mai vreau să plec, vreau să mă mut înapoi, ori abia aștept să plec și să îmi reiau viața din Olanda. 

De fiecare dată la fel. Fiecare vizită are timpul drămuit, pentru a profita la maxim, pentru a întâlni cât mai mulți oameni posibil. Îi mai rotesc, mai profit de coincidențe, fac cumva să mă văd cu lumea. Mă enervez că alerg ca un cal de curse dar mă bucur că-i văd. Mă întorc în Amsterdam stoarsă ca o lămâie, am nevoie de o săptămână să-mi revin.

Azi mă gândeam cât sunt de norocoasă. Că am acolo niște oameni care încă mă păstrează în viețile lor, care încă vor să mă vadă după opt ani de stat la distanță. Oameni cu care reiau discuția fix de acolo de unde am lăsat-o, de parcă nimic nu s-a schimbat. Dezbatem viețile actuale, depănăm și amintiri dacă avem suficient timp. Copiii lor îmi sar în brațe, mă știu din povești. Cel mai tare mi s-a părut când o prietenă mi-a povestit cum băiatul ei i-a cerut să se joace „de-a Dani”. Dani fiind eu, personaj de poveste pentru copii mici care mă știu mai mult din ceea ce le povestește mama lor despre mine, decât din întâlnirile propriu zise.

Prietena mea genială

Sunt norocoasă cu prietenele mele. Chiar dacă nu întotdeauna întâlnirea decurge perfect, pentru că uneori diferențele din viețile noastre își mai bagă coada. Atunci plecăm amândouă cu inima grea, cu frica că poate până la urmă distanța își va spune cuvântul și ne vom răci. Dar până acum nu ne-am răcit și încă suntem prezente una în viața celeilalte. O prietenă mă întreabă, obsesiv, pe chat-ul zilnic, când vin acasă. Uneori sunt tentată să-i răspund că în Olanda sunt acasă acum. Dar îmi place când mă întreabă așa, pentru că înseamnă că încă mai mă consideră parte din lumea ei, din viața ei. Acasă-ul acela este în oamenii pe care i-am lăsat în urmă. Oameni care au plâns când au aflat că plec, care nu uită să mă întrebe dacă mi-e bine, care îmi fac cadouri când mă duc în vizită și îmi aduc magneței din vacanțe. Oameni care îmi trimit constant poze ca să fiu la curent cu ceea ce se mai întâmplă în familia extinsă. Oameni dragi. 

Tocmai ce s-a încheiat o vizită în România care a fost mai grea decât de obicei, în care m-am relaxat abia când a venit timpul să plec. Dar din care m-am întors fericită. 

 

Share!Share on FacebookTweet about this on TwitterPin on PinterestShare on TumblrShare on Google+Share on RedditShare on LinkedInShare on StumbleUpon

Post a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *