Pages Menu
Categories Menu

Posted by on 30 aug., 2020 in General, Jurnal | 6 comments

Nostalgii culinare de vară

Acest articol era în plan de acum un an, după o frumoasă vacanță de vară în România, vacanță în care m-am reconectat cu multe sentimente, amintiri și în care Mother mi-a satisfăcut multe din poftele culinare care nu puteau fi realizate în alte anotimpuri. De-abia așteptam să repet experiența anul ăsta, dar universul a avut alte planuri.

Așa că în sfârșit mă așez să scriu despre nostalgiile culinare, deși ar fi fost mult mai ușor să scriu anul trecut, când totul era proaspăt în minte. De când m-am mutat în Olanda eu nu duc dorul mâncărurilor românești, duc dorul mâncărurilor preparate de mama mea, cu ingrediente adunate din grădina proprie sau de prin altele din aceeași zonă. Nu știu dacă este ceva știițific dovedit, dar eu sunt de părere că mâncarea are un gust diferit în funcție de zona în care a fost produsă. Solul, soarele (sau lipsa lui, în sere), aerul pe care îl respiri în timp ce mănânci, pentru mine toate astea se combină și creează experiențe diferite. Hai să vă povestesc câteva.

Regina nopții
Ardei iute

Verile, în satul copilăriei mele, erau caniculare. Din iunie și până la sfârșitul lui august era mult soare, mult praf pe ulițe, multă veselie pentru noi, copiii, care petreceam fiecare zi la gârlă – lacul pe malul căruia se află satul. În fiecare zi ne adunam gașca, umblând prin praf și strigând pe la porți, și porneam către apă, unde stăteam până spre seară. Aveam cu noi maxim un prosop, iar eu, fiind singura fată din trupa mea, luam o patură pe care stăteam cu toții jucând cărți; uneori adunam și niște fructe din pomii de pe drum ca să nu stăm chiar complet nemâncați toată ziua. Ne întâlneam acolo cu fetele de pe deal, care erau de obicei mai bine pregătite, aduceau și sticle cu apă. Până la sfârșitul verii ne transformam cu toții în niște slăbănogi sălbatici cu pielea maronie și părul blond, decolorat de soare. Schimbam câteva rânduri de piele – nu se auzise pe atunci de loțiune de protecție solară, nici de riscurile la care ne expuneam stând atâta în soare. Cea mai bună mâncare pe care am mâncat-o vreodată o să rămână mâncarea pe care o devoram când ajungeam acasă la sfârșitul acelor zile de soare și înot. La sfârșitul acestor zile totul era mai bun: apa rece din fântână, mâncarea încropită la repezeală până se facea cina, aerul plin de parfumuri și zgomote de vară.

Așa ajungem la salata de roșii. Grădinile erau pline cu legume a căror coajă crăpa de atâta soare, așa că cel mai rapid se potolea foamea de după gârlă cu o salată de roșii, ardei verde și ceapă, poate și un castravete. Cu multă zeamă, în care se înmuia pâinea făcută de mamaia în cuptor, duminica, pentru toată săptămâna. Întotdeauna mâncată cu brânză sărată și poate niște ouă prăjite. Era bună salata oricum, dar dacă o făcea taică-miu era cea mai bună. O făcea mereu foarte sărată, de te pișca la limbă. N-am reușit niciodată să o fac exact la fel. Roșiile erau zemoase, cu miezul catifelat, care se topea în gură. Miroseau a soare și a pământ, a uleiuri din frunzele de roșii, a vară. Ardeiul era uneori un pic iute, nu știai cum îl nimerești, iar dacă se întâmpla să fie și pâinea proaspătă, erai pur și simplu în al nouălea cer.

Salata de roșii 01
Salata de roșii 02

Uneori se întâmpla să ajung acasă și să o găsesc pe Mother prăjind pește. Careva din familie fusese la pescuit, așa că aveam pește prăjit în program. Evident, cu mămăligă și usturoi, altfel nu se accepta. Pescuitul era o ocupație obișnuită în zonă, multă lume avea plase. Cine nu avea plase (și în special copiii), pescuia la tifon – o bucată mare de tifon, ținută din părți de doi oameni, în timp ce un al treilea făcea bătaie (se agita apa bine în zonă, ca să fugă bieții pești în plase). În general se prindeau doar pești mici la tifon. Eu nu aveam nevoie să merg la pescuit, pentru că aveam deja acasă trei pescari: tată, frate, unchi. Unchiul meu se și pricepe să facă plase, lucra la ele toată iarna în timpul lui liber, înșirate în apartamentul de bloc în care locuia, ca să le aibă gata în primăvară. Plasele se băgau în zonele nefrecventate de copiii care mergeau la scăldat, se făcea bătaie și apoi se scoteau și aduceau acasă, unde trebuiau să fie agățate la uscat și descurcat. Uneori erau lăsate peste noapte în gârlă și se scoteau a doua zi. De multe ori veneau și cu cu câțiva raci, al căror destin era tot oala. Racii nu îmi plăceau, nici scoicile, pentru că aveau un miros ciudat pentru gustul meu. Peștele de baltă însă, este dulce, nu miroase a mâl sau a alge. Mujdeiul de usturoi era simplu, doar usturoi pisat și apă, sau, preferatul meu, cu roșii coapte pe tablă. Mai târziu, când m-am mutat la oraș, și am avut acces doar la pește din mare sau ocean, n-am putut niciodată să accept gustul și mirosul și n-am mai mâncat pește. Poate uneori somon, dar cu greu și cu multă lămâie. De când sunt vegetariană nu mai mănânc pește deloc, dar am considerat că merită totuși un loc important în această poveste.

Mărar
Mușcate

Ciorba de roșii – care cred că ar trebui numită „vara lichidă”. Cine n-a mâncat ciorbă de roșii făcută de Mother, nu știe ce gust are vara. Se face mereu în cea mai mare oală, pentru că nimeni nu se poate opri la o farfurie. Se face dintr-o găletușă de roșii super coapte, pline de zeamă, și alte legume culese din grădină. Nu e o supă cremă, roșiile sunt tocate relativ măricel, și se îngroașă cu orez sau ou bătut. Mirosul de roșii care fierb (împreună cu ardeiul verde care le e vecin în grădină) umple bucătăria și curtea, și te face să dai târcoale să vezi când e gata. E bună și când e fierbinte – sufli în ea cât poți de tare că nu mai ai răbdare până se răcește, și când e rece – uneori, în caz de mare urgență, direct din frigider, cu polonicul.

Ciorba de roșii 01
Ciorba de roșii 02

Compot de fructe semi-coapte cu mămăligă. Nu știu în câte zone se mănâncă această delicatesă, pentru că toată lumea ridică din sprâncene când povestesc. Acesta este un compot de iunie, când fructele încep să se coacă, dar nu sunt încă gata. Se face din corcodușe semi-coapte, caise verzi, cireșe sau vișine coapte. Se adaugă zahăr, așa că iese o zeamă dulce acrișoară, care se mănâncă caldă, cu mămăligă. Merge și când e rece, dar eu îl prefer cald. Noi nu aveam corcoduș în curte pe vremuri, așa că trebuia să merg să culeg de la vecini: mamaia Leanca sau tanti Fana. Ele erau distribuitorii de corcodușe de pe stradă. Nici nu trebuia să intru în curțile lor sau să le anunț că luam fructe. Nu se supăra nimeni că luai niște fructe, mai ales când atârnau peste gard, spre stradă. Caise aveam și noi dar mamaia Leanca avea un pom care se cocea mai devreme, și mai luam uneori de la ea caise care incepeau să devină portocalii, dar nu prea multe pentru ca preferatele mele în acest compot sunt caisele verzi pline de fibre, care se înmoaie la fiert. Vișinele și cireșele veneau din pomii din fața casei noastre, și dădeau culoare acestei licori magice.

Compot 01
Compot 02
Compot 03

Salata de vinete, cu ceapă pișcătoare la limbă, mâncată pe o felie groasă de pâine, cu felii subțiri de roșii și brânză feta fărâmițată pe deasupra. Nu mai e nevoie de alte comentarii.

Salata de vinete

Socată. Nu existau prea multe sucuri pe piață pe vremea când la noi în casă se făcea socată, în borcane mari de zece litri, legate cu tifon la gură, fermentând în soarele de vară. Din fericire socata a devenit destul de hip în ultimii ani și se poate găsi de cumpărat la magazinele bio (nu e chiar ceea ce îmi amintesc eu din copilărie, dar e destul de bună, nu mă plâng).

Flori de soc

Mămăliga cu brânză. Asta e universală, cred, pentru toți românii. Tataia avea câteva oi, pe care le ținea iarna acasă și vara le trimitea la cioban, să se plimbe cu prietenele lor pe câmpuri. În schimb, primea lapte la intervale regulate, lapte din care mamaia făcea brânză și o punea la saramură. Întregul proces era complicat și începea foarte devreme dimineața, când venea tataia acasă cu laptele. Mă fascina să văd cum se transforma sub ochii mei în brânză, cum se scurge zerul, apoi este tăiată în bucăți și pusă la păstrare. Bunicii mei locuiau în curtea de lângă noi, unde mă duceam în inspecție imediat ce mă trezeam. Uneori, dacă aveam noroc să fie luat laptele în ziua de făcut pâine, mamaia făcea și ceea ce noi numeam pesmeți: un fel de pâine cu urdă (al doilea rând de brânză, făcută din zerul rămas de la scurgerea primului). Când se întâmpla asta mi se părea că am căștigat la loterie, atât de bune erau bucățile pufoase scoase din cuptorul de pământ, mirosind un pic a pâine, un pic a cenușă, un pic a brânză.

Mămăligă cu brânză

Chiftele de dovlecei. Momentul din an când se făceau dovleceii era unul fericit. Asta însemna, inevitabil, dovlecei prăjiți cu mujdei de usturoi și chiftele de dovlecei. Avem o grădină care e în câmp, nu departe de casa noastră. Să merg acolo a fost mereu una din activitățile mele preferate. După ce ieși din rândurile de case și ajungi pe câmp, parcă aerul are alt miros. Miroase a verde și a grădini care se coc, a mărar și a iarbă uscată. Ajunsă acolo, urmează căutarea dovleceilor pe sub frunzele care îi ascund, culegerea lor, bucuria când găsești unul mic care încă are floarea în vârf. Mai aduni o ceapă, un mărar, niște castraveți și esti gata să mergi acasa și să salivezi anticipând bunătățurile care urmează.

Câmpul
Floare de dovleac
Chiftele de dovlecei
Flori de câmp

Pepeni. Roșii și galbeni, mari și mici. Când eram copil, cam toată lumea din sat avea bostană proprie. Mă întreb câte kilograme de pepene oi fi mâncat în toate verile alea în care aducea tataia pepenii în căruță, câte unul-doi, la început, cei care se coceau mai devreme, și din ce în ce mai mulți până când se „spărgeau” bostănile și trebuia să aduci acasă tot ce rămăsese acolo și aveam o piramidă de pepeni în mijlocul curții. Erau mult prea mulți, imposibil să fie mâncați la timp. O parte se puneau la murat, cu alții erau delectate păsările din curte. Eu făceam echipă cu vărul meu și, așezați lângă grămada de pepeni, luam la rând pepeni mici, crăpându-i pe trotuar și mâncând doar ce avea gust perfect. Mai făceam și felinare din ei, scobindu-i pe cei mai arătoși; era o plăcere să ieșim seara la plimbare pe stradă cu felinarele noastre de pepeni care rânjeau cu niște colți mari la întunericul ce ne înconjura.

Pepene roșu
Pepene galben
Fluture

Astea au fost principalele mele nostalgii culinare în lunile de vară în care au trecut într-o clipire, ca și restul acestui an ciudat. Voi la ce visați în vara asta?

6 Comments

  1. Ca sa ne amintim de gustul de acasă ne punem in fiecare an roșii in curte, care când se coc nu au nicio legătura cu cele de la supermarket. Am renunțat la gradina mare de legume de care ne apucasem imediat ce ne-am mutat la casa, dar la cultivat roșii mici vorba 😂. Când facem rost și de ceva telemea românească e sărbătoare 😂.

    • Haha, te cred 🙂

  2. Din motive de nostalgii din astea 6 ani am incercat sa cresc rosii (pe balcon sau in gradina), cu seminte romanesti, cu compost facut de mine, cu apa din bucatarie imbogatita de resturi de legume si fructe: s-au copt, au crapat de la atata apa, dar gust cum tin minte nu au ca nu e suficient soare, rosiile si vinetele sunt plante mediteraneene, cum se ajunge spre paralela 45 e sfarsitul arealului lor.
    Pt pepeni zau ca te invidiez (eu sunt nascuta in nord, acolo nu cresteau in copilaria mea inainte de incalzirea globala, ajungeau 2-3 comercianti pe vara si atata mancam…), pepene galben mai aveau unele persoane in gradinile de pe deal unde era cel mai mult soare.
    Compotul pisalit de fructe de inceput de vara ii zicea chisalitza in nord. Cu mamaliga musai!. Noi faceam si compot de visine si tot cu mamaliga era mancat. Si capsuni cu smantana si cu mamaliga mancam 😀
    Socata imi fac an de an. Jumulesc niste boscheti :). Acum planuiesc sa merg sa ii jumulesc de fructele de soc si sa fac un gem. Am identificat si boscheti de mure langa casa, si la iarna ma duc prin dunele belgiene/olandeze dupa catina, daca auzi la stiri ca politia a prins o romanca sa stii ca eu sunt.

    • Capsuni cu smantana si mamaliga, uuuuuu 😀 Trebuie sa incerc! Delicatesa adevarata. Socata am incercat sa fac si nu mi-a iesit, m-am enervat si am renuntat. Poate ii mai dau o sansa candva. Si eu ma duc dupa catina pe dune, nu e ilegal, stai linistita!

      • nu e ilegal in Olanda? super, atunci trec granitza si vin la voi.
        In Belgia, Flandra + Bruxelles e interzis de cules plantele salbatice. In Walonia e liber dar nu au ei dune si catina 🙂

        (am facut cateva cursuri de plante salbatice pe aici, m-am inscris si la unu de ciumperci dar s-a anulat fix inainte si toamna asta e covid…prima discutie a fost despre cadrul legal)

        • Serios? Orice fel de plante salbatice? In Olanda ai voie, atata timp cat nu sunt plante protejate. Si, desigur, trebuie sa iti folosesti bunul simt si sa mai lasi si pentru animale si pasari, sa aiba ce manca. Si eu am facut un curs asemanator si pentru un timp am fost intr-un grup care mergea la adunat de plante salbatice si mai si planta prin oras. Din pacate am renuntat la asta, din lipsa de timp 🙁

Post a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *