Trezirea la viață

Cel puțin așa sper.

Odată cu lungirea zilelor și cu împuținarea ploilor, am început să mă trezesc la viață. E o minune cât de mult îți schimbă soarele dispoziția. După atâția ani de trăit în Olanda, credeam că nu mai reacționez așa de intens la schimbarea anotimpurilor, dar m-am înșelat. Am început și să iau doză mai mare de vitamina D, ceea ce contribuie la o stare de spirit mai bună. Încet, încet, încep să văd lumea într-o lumină mai bună.

A venit primăvara în mod oficial, s-a deschis și Keukenhof, vine festivalul lalelelor în curând, câmpurile de lalele, și uite așa a trecut un sfert din an. Au înflorit magnoliile, în curând se va deschide piața de brânză din Alkmaar, au apărut turiștii nemți prin oraș. Eu sunt în continuare stresată de diabetul pisoiului, nu am reușit să îl reglăm, și aștept cu nerăbdare să văd dacă îi pot da noul medicament, Senvelgo, și dacă funcționează. Deocamdată sunt la program strict de injecții cu insulină de două ori pe zi și monitorizare constantă. Sunt frustrată că nu îmi pot face planuri de plecare pe nicăieri; și la Amsterdam dacă mă duc sunt cu ochii pe ceas să ajung acasă la timp. Dar am intrat totuși într-o rutină, și am reușit să fac și câteva chestii pe lângă.

Cu toate astea, constat că îmi este greu să revin la viața de dinainte de octombrie anul trecut, când mi-am pierdut fratele. Ceea ce era de așteptat, pentru că doliul durează. Încerc să nu mă forțez să fac lucruri de care nu am chef, dar mă mai împing să fac câte ceva drăguț, ceva pentru mine, din când în când. În continuare, plimbările zilnice îmi sunt aliat de nădejde, singura chestie care mă ajută să limpezesc creierii. Activitățile creative sunt în continuare rare. Am, din când în când, imbolduri de a face chestii, frânturi din cheful pe care îl aveam pe vremuri, dar nu mă ține mult. Probabil că e ceva temporar, mă gândesc că o să revin la cum eram înainte, la un moment dat. Deocamdată iau lucrurile pas cu pas, zi după zi, și mă bucur când am reușit să mai am capacitate mentală să mă gândesc și la altceva decât la probleme.

Săptămâna asta sărbătorim Paștele catolic. Mă rog, cei care sărbătoresc. Eu doar mănânc ouă de ciocolată și îmi clătesc ochii cu decorațiunile de prin oraș. E ciudat așa, când în jurul tău se serbează o sărbătoare pe care tu mai aștepți o lună să o petreci. Sau când serbezi cumva, parțial, știind că o să repeți asta în curând. Dar astea să fie marile noastre probleme! Aștept mai multe zile cu soare, mai multă energie, mai multe vești bune.