Pages Menu
TwitterRssFacebook
Categories Menu

Posted by on 4 ian., 2024 in General, Jurnal | 8 comments

Fratele meu nu îmi va mai face niciodată tort de biscuiți

Octombrie este, de obicei, cea mai frumoasă lună a toamnei. E luna colorată, când toată natura se dă în spectacol, când zilele pot fi încă destul de calde și însorite și te invită la plimbări lungi în parcuri. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, octombrie ar fi fost una din lunile mele preferate. Dar, în familia mea, octombrie este o lună a pierderilor. În octombrie, în diferiți ani, am pierdut mulți membri ai familiei. Nu știm de ce, și am dori să facem o petiție undeva ca să sărim peste această lună de acum încolo. Anul care tocmai s-a încheiat a adus una dintre aceste luni de octombrie tragice: de data asta mi-am pierdut fratele. Nici nu știu cum pot să scriu aceste cuvinte pe tastatură și nu crapă laptopul, casa, planeta. Sunt cuvinte pe care, înainte să se întâmple tragedia, ne imaginăm că nu le putem rosti fără să cadă cerul peste noi.

După, învățăm să le rostim și să le scriem, chiar dacă o facem de fiecare dată cu durere în piept și noduri în gât și stomac. Am amânat acest articol și chiar m-am gândit dacă e bine să îl scriu sau nu, pentru ca frate-miu era un om reținut, căruia nu îi plăcea să fie online, dar am simțit că nu pot trece mai departe, nu pot să mai scriu aici altceva până nu vă povestesc despre asta. Pentru că, din octombrie 2023, o parte din mine a dispărut, a rămas undeva pe străzile din jurul spitalului din Călărași. Probabil că bântuie și acum pe acolo, tremurând, în așteptarea altor vești decât cele pe care le-a primit la începutul lui octombrie, de la o doctoriță tânără cu mască pe față și lacrimi în ochi.

M-am așezat să scriu astăzi, și nu știu exact ce aș vrea să vă spun. Nici nu voi edita acest text, pentru că unele texte nu sunt de editat, așa că, ceea ce iese de sub degete din prima, aia rămâne. Mulți dintre cei care citesc acum sunt niște străini, care nu m-au întâlnit niciodată. Alții sunt prieteni virtuali de ceva vreme, care știu prin ce am mai trecut de-a lungul anilor, de când am început acest blog. Poate unii dintre voi vă întrebați de ce am dispărut de câteva luni. Ultimul articol a fost într-o duminică de septembrie, când tocmai mă întorsesem dintr-o vizită în România. Aveam chef de scris și multe planuri. Venisem și îngrijorată din vizita la familie. Fratele meu nu era tocmai bine, și urma să meargă la doctor. Avea o problemă cu care s-a luptat ani de zile, și credeam că va merge, ca de obicei, să se trateze și să se simtă mai bine când se întoarce acasă.

Numai că, de data asta, la câteva zile după internare, veștile au început să fie nu tocmai bune. Starea lui se deteriora, în loc să se îmbunătățească. A urmat o săptămână de coșmar în care am stat cu telefonul lipit de mine și m-am tot întrebat dacă să iau bilet să merg acolo. Am reușit să vorbesc o dată cu el la telefon, într-una din zilele când era mai bine și ne-a dat ceva speranță. Am luat bilet în cele din urmă și am ajuns în România la timp ca să îl mai văd o dată. Deja, când avionul meu ateriza, el era mutat la terapie intensivă. Am reușit să îmi mai văd fratele a doua zi după ce am ajuns, zece minute, pentru că atât ai voie la terapie intensivă. Iar în ziua următoare am primit vestea care, când a picat, nici nu a părut reală. Nu pare reală nici acum, după câteva luni. În zilele alea, din momentul aterizării mele la Otopeni, nimic nu părea real. Mă simțeam ca și cum trăiesc, mă mișc și vorbesc într-un vis ciudat. Unul din acele vise pe care le am de când am plecat din România, în care se întâmplă cele mai nasoale lucruri la care se tot gândește anxietatea mea. Am făcut câteva poze atunci, cu lucruri banale, prin casă și oraș, nu pentru că aveam chef să mă manifest artistic, ci pentru a avea confirmarea, mai târziu, că am trăit acele momente. În același timp, de fiecare dată când mă trezeam din somn speram că a fost un vis. Realitatea îmi confirma că nu. Nu era vis, era real.

Am trecut ca un robot prin tot ce a ținut de pregătiri, sprijinită la fiecare pas de un văr fără de care nu știu ce aș fi făcut în acele prime zile, am vorbit cu oameni, negociat prețuri, cumpărat ceea ce nimeni nu vrea să cumpere niciodată, am râs cu oameni care simțeau nevoia să facă o glumă ca să trecem peste acea situație. Nu prea am plâns. Pentru că roboții nu plâng. Iar șocul pe care l-am trăit m-a împietrit pur și simplu. Am avut doar o gheară în piept, de la sfârșitul lui septembrie până undeva prin noiembrie, o durere care era uneori atât de mare că simțeam că rămân fără aer. Am învățat să trăiesc cu ea.

Am stat în România aproape toată luna octombrie. Pentru a fi alături de Mother, dar și pentru mine, pentru a mă obișnui cumva cu ideea. A fost o lună însorită, cu o vreme atât de frumoasă de parcă își bătea joc de durerea noastră. Am trebăluit prin casă și curte, am fost chiar și la biserică o dată, am rezolvat câteva chestii administrative și m-am enervat în acest proces. Am admirat trandafirii din grădină, pe care el îi îngrijea cu drag, apusuri și răsărituri superbe(unele dintre ele în cimitir), am fost alături de familia care a mai rămas și am mâncat lucruri bune. Am început, încet, să mă trezesc mai puțin speriată și cu inima bubuind mai puțin. Dar în tot acest timp așteptam, din moment în moment, să se deschidă poarta și să intre frate-miu cu o pungă cu ceva bunătăți, cum făcea de fiecare dată când eram acasă.

Trandafirii fratelui meu
Biserica

Fratelui meu, căruia îi zic Brother de pe vremea când eram mici și ne uitam la desenele animate cu Cow and Chicken, îi plăcea să răsfețe oamenii. De fiecare dată când veneam din Olanda, îmi făcea tort. Preferatul meu era tortul de biscuiți. Căuta biscuiți din aceia tari, care mergeau cel mai bine la tort, cu ceva timp înainte de venirea mea, ca să fie pregătit. De fiecare dată adăuga alte fructe în crema pentru tort, pentru că îi plăcea să experimenteze și niciodată nu vroia să ne spună rețeta. Îl decora cu mare grijă, vroia să fie perfect. Dacă se întâmpla să fiu pe lângă el când făcea asta, îl zoream: “Hai mai repede, lasă că îl mâncăm oricum!”. Dar nu mă asculta. Așa era el, chițibușar în tot ceea ce făcea. În octombrie 2023 am realizat că nu voi mai mânca niciodată tort făcut de fratele meu. Rămăseseră doar niște biscuiți tari, pe care îi cumpărase dar nu a mai apucat să îi facă tort, într-o pungă de plastic, care stătea tristă, atârnată într-un cui.

În fiecare zi cât stăteam acasă îmi aducea câte ceva: o înghețată, fructe sau legume cărora știa că le duc dorul în Olanda. Cred că a moștenit asta de la Father, care făcea la fel, venea acasă foarte des cu ceva bunătățuri, fie ele și niște cireșe furate dintr-un pom, peste gard, când la noi în curte nu erau încă gata. Și pe el tot într-un octombrie l-am pierdut. Fix cu 15 ani în urmă.

Brother era mai mare decât mine cu câțiva ani. Mi s-a povestit mereu de către familie cum se ducea să vorbească cu niște berze care aveau cuib pe un stâlp de lângă casă, să le ceară o surioară. Și-a dorit să aibă o soră și a primit-o. Eu nu a trebuit să cer un frate, pentru că l-am avut deja când m-am născut. Nici nu mi-am imaginat vreodată că viața ar fi putut fi altfel decât cu un frate alături, și nu m-am gândit la asta decât când am crescut și am înțeles că nu toată lumea are unul. Eu am fost foarte norocoasă să îl am și sunt mândră că am fost sora lui, pentru că a fost un om bun și un frate iubitor.

În viața lui a ajutat mulți oameni, a salvat animale (chiar fiind mușcat și ajungând la spital după), a adus și un copil pe lume, când salvarea nu a ajuns la timp și el a trebuit să fie moașă. De Crăciun el era întotdeauna Moș Crăciunul de serviciu care aducea daruri pentru copii. A oferit multe acestei lumi, care nu i-a oferit întotdeauna înapoi pe măsură. A avut prieteni și a fost iubit. Ne-am fi dorit să îl avem în viețile noastre în continuare, dar universul a făcut alte planuri. Mă consider totuși norocoasă că am avut un frate în viața mea, că am avut această experiență. Să trăiesc fără această parte din mine e ceva ce încă învăț cum se face. La sfârșitul anului trecut îmi zicea lumea că „hai că se termină anul ăsta nenorocit, să sperăm că următorul îți va aduce ceva mai bun”. Iar eu mă gândeam doar cum nu vreau să se termine 2023, pentru că e ultimul an în care am avut un frate. Odată trecuți în anul nou, deja ne îndepărtăm de acel moment. Rămâne în urmă, amintire, devine trecut.

Brother

Am citit undeva că cel mai bun lucru pe care îl putem face după ce pierdem pe cineva drag este să trăim restul vieții iubindu-ne pe noi înșine așa cum ne iubea acea persoană. Mi s-a părut un sfat bun, și de câte ori mă întristez la gândul că el nu mai e, încerc să mă gândesc cum ar vrea el să trăim noi restul vieții. Cum ar vrea să ne știe bine, să știe că ne bucurăm de un tort bun, sau o plachie pe care știa să o facă foarte bună, că ne îngrijim de sănătatea noastră, că ne amintim cu drag de el, și, mai ales, cum nu ar vrea să ne vadă plângând. Ultima parte e mai greu să o facem, pentru că momentan plânsul e ceea ce ne ajută să trecem peste traumă. Dar încerc să mă gândesc la el și fără tristețe uneori, să mi-l amintesc zâmbind șugubăț cum o făcea când îmi făcea câte o surpriză, ca atunci când m-a dus să văd lanul de lavandă de care habar nu aveam că există la noi în sat. Poate că nu mai este fizic aici, dar cu siguranță va trăi în amintiri, ceea ce ne putem dori cu toții să spunem după ce timpul nostru pe această lume a expirat. Și, când o să am destulă putere, o să fac un tort de biscuiți în cinstea lui. Poate că o să vă mai povestesc despre el, dar, momentan, trebuie să închei, pentru că nu mai văd ecranul.

Semnatura

8 Comments

  1. Imi pare rau pentru pierderea ta,Dana! Condoleante!

  2. Te tin strans, strans in brate, Dani si sper sa ti fie mai usor de dus durerea! Am plans odata cu tine si m am bucurat sa il vad in poza pe Cristi. E greu cand ti se rupe asa o legatura de suflet!

    • Te imbratisez! :*

  3. Cuvintele sunt sărace și neputincioase. Nu te cunosc, dar am citit cu un nod în gât…

    Fie-i somnul liniștit fratelui tău. Iar ție și mamei, putere… pe care în bună măsură o veți primi chiar de la el.

    • Multumesc pentru gandurile bune, Greta 🙁

  4. Sincere condoleante, imi pare tare rau.
    Eu sunt doar o cititoare care s-a intrebat ce-i cu tine de nu mai scrii. Va doresc tie si familiei multa putere.

Trackbacks/Pingbacks

  1. Un început de vară frumos | Dana rozMarin - […] lucruri au rămas acolo la fel, dar multe nu mai sunt. Curtea e plină de viață, dar se simte…

Post a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *