Pages Menu
TwitterRssFacebook
Categories Menu

Posted by on 28 nov., 2021 in General, Jurnal | 2 comments

Departe

În curând vine timpul bilanțului, al articolului anual din decembrie despre viața de om plecat din țară. Nu știu dacă o să îl scriu, anul ăsta. Pentru că ultimii doi ani au fost cu atâtea încercări încât nu știu ce mai cred și ce mai simt. Mi se schimbă părerea de la lună la lună. Ba vreau să îmi iau cetățenia olandeză, ba vreau să plec și să mă mut în România în munți, ba vreau pe Marte. Anii pandemiei se dovedesc a fi ani încărcați emoțional. Am și uitat care mi-era părerea înainte de Covid. Toată lumea a trecut prin tot felul de probleme, care, chiar dacă nu au avut nicio treabă cu Covidul, au fost influențate și exacerbate de situația generală. Să fii departe de familie e greu în general, dar acum a fost o încercare mult mai grea. Să nu mai poți să te sui în avion când situația cere să fii alături de ai tăi, să te simți legat de mâini și de picioare, nu e ușor. Mi-am văzut familia după un an jumate, în vară, dar nu am reușit să îmi văd toți prietenii. Când o să îi văd, o să ne numărăm ridurile și firele albe. Sper să ne mai recunoaștem! Probabil că izolarea la care am fost supuși a crescut și dorul de familie – și, da, știu că și oamenii din România, care locuiesc la câțiva kilometri de părinții lor, nu i-au vizitat cu lunile sau cu anul, dar cred că e vorba de distanța mentală, de faptul că știi că tu ai 2000 de kilometri de parcurs până acolo, și nu 200.

De curând a plecat dintre noi ultima bunică pe care o mai aveam. Am vrut să merg la înmormântare, dar frica de a mă îmbolnăvi sau de a rămâne prinsă într-o carantină a fost mai mare. Situația din România era atât de nasoală în acel moment, că nu am îndrăznit să fac drumul. Mă consolez cu gândul că am văzut-o în vară, când am fost în vizită.

Pe mamaia care s-a dus acum n-am cunoscut-o foarte îndeaproape. Nu mi-am petrecut verile la ea, dar îmi amintesc cum ne întâmpina cu plăcinte când mergeam în vizită și cum mă fugărea când eram mică, ca să mă pupe (eu fiind un copil care nu stătea la pupat). A fost o femeie de o frumusețe delicată, dar cu o mare forță interioară. După cum zicea o verișoară, de la ea am luat spiritul de luptătoare, noi, femeile familiei. Mamaia a trăit o viață grea (ca mulți din generația ei). Îmi amintesc vocea ei repezită, dar și cumințenia ei. Avea un fel de a sta, de a ocupa un spațiu fără să deranjeze, avea stilul de a fi al femeilor care se dedică trup și suflet familiei, care se pun pe ele pe locul doi după soț și copii. Acum a plecat și ea, și, la fel ca în cazul celeilalte bunici, eu am lipsit de acolo. Scriam atunci, și e la fel de relevant și acum: „Și chiar dacă n-am ajuns la înmormântare, să vadă lumea că o plânge nepoata, am scris aici despre ea să vadă și mai multă lume că nepoata îi simte lipsa. Cu ea a dispărut încă o parte din copilăria mea, familia a mai fost ciuntită un pic și încă un om se trasformă doar în amintiri. Ciclul vieții, cică. ”

Departe

Acum, mai mult ca niciodată, m-am simțit departe. Am simțit greutatea asumării distanței, a faptului că nu mai faci parte din familie decât în calitate de membru virtual. Ești cineva la capătul telefonului, fața din pozele de pe Facebook, mătușa din poveștile mamei; ți-ai asumat statutul de a fi departe, și ți-ai asumat o viață care vine la pachet cu toate astea. Pentru mine există două realități: cea românească și cea olandeză. Departe de realitatea românească, foarte tristă în această perioadă, viața mea olandeză a trebuit să își continue cursul, neîntreruptă, deși am făcut totul ca un robot timp de câteva zile. Eram în pragul lansării primei mele cărți foto, și nu am întrerupt procesul, din respect pentru oamenii care deja o comandaseră. În pozele pe care le-am făcut pentru promovare sunt cu ochii umflați, dar nu se vede de dincolo de ochelari. În realitatea olandeză totul părea bine și frumos. Am început să scriu articolul acesta atunci, dar nu l-am putut termina. A trebuit să treacă o lună ca să îl duc la capăt.

Poate într-o bună zi voi putea să fac pace cu distanța și voi putea să călătoresc în România atât de des cât mi-aș dori, și poate se întâmplă asta până nu mă uită toată lumea. Poate o să vină vremea când mă voi simți din nou acasă în ambele țări, fără nevoia de a alege între ele. Putem spera.

Semnatura

2 Comments

  1. Condoleanțe, Dana, și îmi pare tare rău că îți e greu.

Trackbacks/Pingbacks

  1. Olanda după unsprezece ani | Dana rozMarin - […] Ultimii doi ani au fost grei, din cauza pandemiei. Au fost grei pentru toată lumea, din diverse motive, dar…

Dă-i un răspuns lui Miruna Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată.