Pages Menu
TwitterRssFacebook
Categories Menu

Posted by on 2 Dec, 2017 in General, Jurnal | 8 comments

Imposibilele alegeri

Într-una din zilele trecute, ploioasă ca o adevărată zi de noiembrie, eram în București și mă pregăteam să merg spre aeroport, întorcându-mă dintr-o vizită fulger pe care am făcut-o ca să serbez ziua mamei mele. Câteva zile intense, dar frumoase. Mă sună maică-mea, și am crezut că pentru a mă întreba dacă am terminat cu bagajele, dacă sunt gata de plecare. Nu pentru asta mă sunase. Vroia să mă anunțe că peste noapte a plecat dintre noi una dintre bunici. Și că inițial au vrut să îmi spună după ce ajungeam în Olanda, dar s-au răzgândit. Evenimentul nu a fost neașteptat. Era bolnavă de multă vreme, știam cu toții că asta va urma. Și totuși, vestea a lovit. Eram așa pornită pe plecare, că mi-a luat ceva timp să realizez că aș putea să nu plec, să mă întorc și să stau pentru înmormântare. Am fost îndemnată să îmi continui drumul. Am ales să plec, până la urmă, că ar fi fost prea complicat și prea scump ca să mă întorc din drum. Am făcut alegerea cu inima îndoită, și până la îmbarcare m-am tot gândit dacă să mă întorc sau nu. Acum aș fi vrut să am mai mult timp să mă gândesc la asta, să nu trebuiască să iau decizia așa pe fugă, că eu stau foarte prost la luat decizii. Dar asta este, lucrurile au fost făcute, alegerile trebuie acceptate. Viața asta de ne-am ales-o noi, cei care stăm la mii de kilometri distanță de familie, va presupune întotdeauna pierderi: vom pierde timp pe care l-am fi putut petrece împreună, botezuri și nunți, lucruri pe care le luăm de-a gata de multe ori, cafelele pe care le-am fi băut împreună, ultimele momente ale cuiva. Bine, că, după cum viața mi-a demonstrat, toate astea le poți pierde și dacă ești la doar 100 de km distanță. E un lucru pe care trebuie să ni-l asumăm, oricât de greu ar fi, pentru că viața ne duce pe tot mai îndepărtate cărări uneori.

Mamaia Niculina avea 94 de ani și și-a început declinul pe la 90. Se văita mereu că o ține Dumnezeu în viață prea mult, că nu trebuia să trăiască atâta, să îi moară un copil (tatăl meu) în timp ce ea are prea mulți ani. Asta când încă mai era conștientă. Îmi zicea des să vin la înmormântarea ei, să o plâng, că sunt singura nepoată. Să vază lumea că o plânge nepoata, că derbedeii de băieți n-or să plângă. Și eu îi ziceam de fiecare dată că o să mă duc, chiar și după ce m-am mutat în Olanda și eram conștientă că e foarte probabil să nu am cum să ajung. Într-un fel cred că e mai bine că n-am ajuns. Să o văd trecând prin acele ritualuri care nu-i plăceau, să nu aibă cum să se furișeze când îl aude cântând pe popa. Nu a călcat pe la biserică decât la nunți și înmormântări, și la alea, dacă avea cum, evita să intre. Chiar și pe ultima sută de metri, când venea părintele să o împărtășească, strângea gura cât putea de tare: nu vroia.

Mamaia a fost o femeie de la țară, o femeie un pic… controversată. Bârfită de vecine că nu mergea la biserică și nu prea făcea pe gospodina. Nu îi plăcea să facă mâncare, îl lăsa pe tataia să se ocupe dacă se putea. Nu i-a plăcut să crească copii, a preferat să meargă la câmp, la muncă, și să-și lase copiii cu mama ei. Mă certa că-mi las părul să crească, zicea că ea, dacă ar fi tânără, și l-ar tunde băiețește și l-ar vopsi galben. Și ar purta fustă scurtă. Îi plăcea să se plimbe. Mi-o imaginam pe mamaia tânără în zilele noastre, o blondă tunsă scurt și aranjată, o femeie de carieră care ar călători mult și ar face copii târziu, sau deloc. Și-a iubit totuși copiii, la fel cum și-a iubit și bărbatul cu care s-a măritat deși era sărac, fără pământ, din familie mare, dar era cel mai chipeș la horă, cu cei mai albaști ochi. I-a plăcut la școală dar n-a făcut decât câteva clase, pentru că așa era pe vremea ei. A trecut prin război, prin foamete, dar nu se plângea. Accepta cam tot ceea ce i-a fost dat, cu fruntea sus. Era un pic răutăcioasă și era mândră de asta. Uneori, când spunea sau făcea ceva rautăcios, îi sclipeau ochii și zâmbea ștrengărește. Așa mi-o amintesc cel mai des, cu acel zâmbet de încântare pentru ceea ce făcuse, amuzată de propria boacănă și un pic rușinată că prea îi făcea plăcere. Când era în putere făcea câte un cuptor de pâine pe săptămână, pe care, spre deliciul nostru, îl completa cu o turtă în foi, pesmeți (un fel de pâine cu brânză) sau scovergi. Făcea și o tocană de vinete foarte bună, pe plită. Dădea în bobi — un fel de citit viitorul apropiat în boabe de porumb. Iarna țesea preșuri și cuverturi. Avea un război de țesut mare, care ocupa o cameră întreagă, pe care îl instala la venirea iernii și îl scotea afară primăvara. Nu-mi amintesc să o fi văzut vreodată bolnavă. Babele din sat îmi ziceau că semăn cu ea, că era frumoasă ca o păpușă de porțelan când era tânără. Eu nu am văzut asemănarea între mine și singura poză de-a ei de pe la 18 ani, în costum popular. Nici acum nu o văd, dar cred că i-am moștenit un pic din personalitate. Am puține poze cu ea, astea sunt două dintre favoritele mele, una în care poza după ce se văitase că nu e gătită pentru poză, și cealaltă în care îmi povestea ceva, la umbra nucului, într-o vară. 

În grădină

Sub nuc

Și chiar dacă n-am ajuns la înmormântare, să vadă lumea că o plânge nepoata, am scris aici despre ea să vadă și mai multă lume că nepoata îi simte lipsa. Cu ea a dispărut încă o parte din copilăria mea, familia a mai fost ciuntită un pic și încă un om se trasformă doar în amintiri. Ciclul vieții, cică. 

Share!Share on FacebookTweet about this on TwitterPin on PinterestShare on TumblrShare on Google+Share on RedditShare on LinkedInShare on StumbleUpon

8 Comments

  1. Condoleanțe…
    Am pierdut-o și noi pe tușa Niculina în septembrie, 95 de primăveri.
    Nici eu nu am fost la înmormîntarea ultimei bunici, se fac 3 ani în ianuarie. Mama mi-a zis să nu port doliu după ea cînd o fi să fie. Că știe ea ce greu e și că doliul e în inimă, nu în haine. Și că lumea atîta grijă are, să vadă cu ce ești îmbrăcat.
    Salutări de lîngă Frankfurt.

    • Mulțumesc, Vio. Condoleanțe și vouă 🙁
      Mama ta are dreptate…

  2. Îmi amintesc poveștile copilăriei! Pfff…si pozele! Dumnezeu sa o odihnească în pace pe cea din urma bunicuța a copilăriei noastre de la Ulmu! Tu sa ai liniște, Dani, oriunde te or duce drumurile vieții cu toate alegerile care țin de tine….mai mult sau mai putin!

    • Să o odihnească, și noi să ne amintim copilăria și pe ei din când în când, cu drag. Merci, draga mea, te pup :*

  3. Condoleante! Nici eu nu am ajuns la inmormantarea bunicii si nu distanta fizica a fost problema. Nici doliu nu mi-am propus sa port, dar s-a intamplat sa nu pot sa port altceva o perioada. Lacrimile sunt bune. Te imbratisez.

    • Mulțumesc! Te îmbrățișez și eu

  4. Au plâns derbedeii!!! Probabil nu la nivelul asteptărilor dar au plâns..
    Odihneasca-se in pace

    • M-ai facut sa plang instant. Sa se odihneasca in pace

Post a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *