Pages Menu
TwitterRssFacebook
Categories Menu

Posted by on 30 Apr, 2013 in Jurnal | 4 comments

Experiențe românești: spitalul

Știu că voi intrați aici ca să citiți despre Olanda, dar acum o să vă povestesc puțin despre România și frumusețile pe care le are ea de oferit; despre spitalul românesc, cu toată distracţia lui, căci am fost o săptămână în București, dar am vizitat în principal spitalul și metroul. Așa că despre ce altceva să vă spun? La începutul anului aveam în plan să îmi petrec o săptămână de vacanță, la vară, în București, ca să mă mai văd și eu cu oamenii, să mă bucur de caniculă și de merdenele. N-a fost să fie, căci a trebuit ca mama mea să se opereze de hernie de disc, și am venit în aprilie, din scurt, ca să fiu alături de ea în această aventură. M-am bucurat totuși de soarele văzut mai mult de la geam și de merdenelele cumpărate în grabă, de la metrou. A fost o săptămână grea, lungă, care mi s-a părut că a fost un an și că s-ar fi desfășurat în alt univers. Pentru că, după doi ani de stat în Olanda, să revin în țara natală și să experimentez ce are ea mai „bun”, adică sistemul medical de stat, n-a fost tocmai cea mai potrivită modalitate de a-mi reaminti cum e viața pe acolo.

Și nici măcar n-a fost un spital din cele de speriat, ăsta în care ne-am petrecut noi aventura; a fost un spital bun din București. Dar până și un spital care arată curat la prima vedere are gândaci morţi prin sertare și chiar și unii vii în baie, dacă stai destul acolo ca să apuci să-i vezi. Sunt totuși unii mici, finuți, nu din cei care te pun pe fugă. Înainte să mă mut în Olanda nu am prea experimentat spitalele românești (din fericire); când am avut probleme am mers la clinici particulare. Au mai fost câteva episoade în spitale de stat acum mai mult de zece ani, în provincie, și unul scurt, mai recent, cu spitalul Bagdasar (suficient cât să nu mai vreau să calc pe acolo, deși toată lumea spune că medicii sunt cei mai buni). Nu se știe niciodată, însă, pentru că am înțeles că atunci când vrei anumite rezultate, în România, trebuie să fii dispus să faci și anumite sacrificii — mi s-a spus că dacă vreau cei mai buni neurochirurgi, să strâng din dinți și să merg la Bagdasar; eu am ales să cred că sunt doctori buni și în alte părți, rămâne de văzut ce îmi vor dovedi ei.

Probabil că unii dintre cei care citesc acest articol au experimentat cel puțin odată spitalul românesc și au, poate, povești mult mai urâte decât a mea, care e cu final fericit. Trăgând linie, acum, pot doar să mă bucur că totul s-a terminat cu bine pentru noi și nici nu mai contează că am alergat pe holuri după doctori, anesteziști, brancardieri, asistente și infirmiere. Contează că am învățat lucruri noi, de exemplu cum se pasează corespunzător cadoul „de mulțumire” și cel „de încurajare” 😀 (încurajarea constă în plasarea banilor în buzunarul asistentei și se face pe sistemul recompensei folosite la dresajul animalelor, doar că în acest caz recompensa se dă înaintea executării acțiunii dorite). Nu mai contează că m-am simțit prost de fiecare dată, având senzația că i-am transformat în ultimii oameni în momentul îndesării cadoului în buzunar. Oricum, cred că ei nu se mai simt de mult prost când fac asta – mă refer la cei care s-or fi simţit vreodată prost în această situaţie. Eu am simțit că mă înjosesc alături de ei jucând tot circul regulamentar. Sunt total de acord că (unii dintre) oamenii aceștia merită mai mulți bani decât cei primiți în mod oficial și nu am nimic împotrivă să le dau ceva extra, dar modalitatea în care trebuie făcute aceste dări mă scârbește la maxim. Nu cred că e normal ca înaintea unei operații să mai ai și grija că nu ai apucat să dai nimic sau că nu ai dat „destul”, pe lângă toate celelalte emoții dinaintea unui asemenea eveniment. Sau, ca pacient, să pleci cu banul în buzunar către sala de operație… Nu mi-a cerut nimeni nimic, dar nimeni nu a părut surprins că s-a întâmplat să primească ceva. Ceilalți pacienți au avut grijă să mă informeze unde și când să dau. Și n-am îndrăznit să mă revolt și să nu o fac. Nu pe pielea mamei mele.

Înainte de internare am fost prevenită de o prietenă că „doctorii ca doctorii, dar, după operație, asistentele te mănâncă„. Mare dreptate avea. În prima noapte după operație am stat în spital. Teoretic, nu ar trebui să fii lăsat ca însoțitor, pentru că sunt acolo oameni plătiți ca să aibă grijă de pacienți. Practic, dacă nu ar avea însoțitori, pacienții ar avea niște nopți mult mai grele decât sunt oricum. Pentru că nu vine nici naiba să vadă ce face pacientul în salon, decât o dată, pe la miezul nopții. În rest, te descurci cum poți și cum te țin nervii (nervii ăia care transmit durerea la creier!). Asistentele sunt de tot felul: am întâlnit unele drăguțe, amabile și altele proaste și nesimțite. Am observat că această personalitate nu se schimba neapărat nici chiar după încurajarea strecurată în buzunar — unele drăguțe erau drăguțe și fără bani, iar faptul că banii nu au făcut pe nimeni mai deștept sau mai binecrescut este unul foarte bine cunoscut. Am avut ghinionul ca în acea primă noapte să nimerim o asistentă din categoria dâng-dâng și am asistat la discuţii de genul: ” – Fatăăă, p-asta tot o doare capul rău, ce să îi fac? – Dă-i un diazepam să doarmă, să nu se mai vaite, că n-am pastile de durere de cap”. „Asta” cu durerea de cap fiind mama mea, care avea nevoie de fapt de hidratare ca să elimine efectele anesteziei, dar nimeni nu s-a gândit să îi pună o perfuzie până dimineața când a venit doctorul la vizită și le-a dat această prețioasă indicație fetelor (să nu credeți însă că perfuzia a venit imediat; ea a ajuns pe la ora prânzului, că doar nu se grăbea nimeni). Noaptea aia a fost un coșmar chiar și pentru mine, care nu eram pacient; nici nu vreau să îmi imaginez cum se simțeau „operatele” (nume de alint folosit de către personalul medical). În saloane era extrem de cald, pentru că nu se oprise căldura și caloriferele frigeau, în timp ce afară erau 18°C. O fumătoare operată, care nu se putea deplasa prea departe, fuma la geam, în salon. Tot fumul intra în cameră, ca să îmbibe plămânii bolnavilor cu nişte fum bun, dacă aer curat tot nu exista. O infirmieră drăguță mi-a adus un fotoliu rablagit ca să încerc să dorm (infirmierele erau niște bomboane de fete în comparație cu asistentele) dar somnul nu era o opțiune în acele condiții. Când s-a luminat de ziuă și m-au dat afară pentru că veneau doctorii la vizită, eram cel mai bucuros și cel mai nervos om de pe planetă, în același timp. S-au întâmplat mai multe lucruri care m-au intrigat, scârbit și enervat în seara aceea și în zilele care au urmat, dar cred că e mai bine să nu vă dau amănunte despre ele.

Nu am să numesc spitalul. Am vrut să îi zic Spitalul Românesc, dar aș face o mare nedreptate celorlalte spitale, pentru că ăsta e unul dintre spitalele bune și nu e reprezentativ pentru restul țării; în afara Bucureştiului este cu siguranţă mult mai rău. Erau, pe ici, pe colo, semne că se încearcă să se facă diverse îmbunătățiri, că spitalul se vrea unul modern dar realitatea este departe de ceea ce s-ar dori. Atâtea lipsuri are spitalul românesc, că dacă ai vrea să începi să le acoperi, nici n-ai ști de unde să începi. Personalul a învăţat să se descurce aşa, cu ce are, să improvizeze; probabil că în caz de calamitate s-ar descurca fără probleme, ar şti cum să împartă un algocalmin la trei bolnavi iar chirurgii ar şti cum să opereze cu briceagul din dotare în loc de bisturiu și ar face-o fără nici o reținere. Mulți ar face-o poate chiar bine.

Sărăcia se vede peste tot; infirmierele spală de mână toate vasele din care mănâncă bolnavii și doctorii; lenjeria de pat este foarte uzată; mâncarea constă în principal din fasole, cartofi, paste. Totul e trist, indiferent cât ar încerca unele asistente și unii doctori să creeze o atitudine optimistă și să facă glume în permanență. Bolnavii se vindecă — dacă se vindecă — din inerție. Sunt operați și lăsați să „aibă Dumnezeu grijă de ei”, după cum indică multitudinea de icoane atârnate deasupra paturilor, în fiecare salon. Li se mai dă câte un calmant, fizioterapeutul vizitează rar pacienții, care sunt învățați cum să se dea jos din pat, să meargă și să execute diverse activități mai mult de către infirmiere și de ceilalți pacienți. Ca să vorbesc aici de dieta pe care ar trebui să o respecte după o operație, mi s-ar putea reproșa că este un „moft”, un „lux”, ceva la care nu mai are nimeni timp sau chef să se gândească. Așa se face medicina în România și, un străin venit dintr-o țară mai civilizată ar putea să se mire că sunt totuși atâtea cazuri vindecate cu succes; dar sunt român și pe mine n-ar trebui să mă mai uimească nimic. Ce-i drept, nu mă miră, că știam la ce să mă aștept; doar mă întristează și mă îngrijorează foarte tare.

Asta a fost, pe scurt, aventura mea într-o secție de neurochirurgie din România. Voi ce povești cu doctori și spitale aveți? Care este experiența voastră legată de spitalul românesc?

 

 

Share!Share on FacebookTweet about this on TwitterPin on PinterestShare on TumblrShare on Google+Share on RedditShare on LinkedInShare on StumbleUpon

4 Comments

  1. .E clar ca ai stat pe afara…Citeste la mine pe facebook experienta mea cu copilul…undeva prin martie…

    • Stat pe afara sau nu, atmosfera din spitalul romanesc te loveste la fel de rau; pentru ca oamenii aia care stau in paturile de spital sunt parintii/copiii/fratii tai si nu marionetele pe care le vad toti angajatii spitalului. Am citit ce ai scris tu pe FB de atunci, din martie; atmosfera descrisa de tine este exact ceea ce am experimentat si eu. Imi dai voie sa pun link aici catre ce ai scris tu pe FB? Sau nu e public?

  2. Sper ca mama ta e OK, atat conteaza. In rest … bine ca ai plecat. poate reusesti sa iei si familia dupa tine, ca pe aici nu-i de stat 🙂

    • Da, este OK acum, urmeaza doar o recuperare lunga si destul de grea pentru un om obisnuit sa fie activ.
      Ar fi bine daca s-ar putea sa pleci chiar asa usor, cu toata familia, dar lucrurile sunt mai complicate 🙂 Si eu ma bucur tare mult ca am plecat, ca tare bine mi-e p-aici.

Post a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *