Obiceiuri bune din pandemie: plimbările la pădure

Când am nevoie de liniște și de puțină relaxare, mă duc la pădure. Sau la mare. Nimic altceva nu mă ajută cum o fac aceste plimbări. Oricât de mare ar fi stresul, după două ore de mers, a dispărut. Am început aceste plimbări pe timpul pandemiei, dar nu știu dacă pandemia a fost motivul sau s-ar fi întâmplat oricum, după mutarea din Amsterdam în Alkmaar. Am atâta natură aproape, că nu se poate să nu profit. Apropos, Alkmaar a primit de curând un premiu pentru „Oraș Verde European”. Orașul în sine este verde, s-au adăugat 30.000 de metri pătrați de vegetație în trei ani, fără buget foarte mare sau eforturi imense. Asta face din parte din proiectul de a adăuga 50.000 de metri pătrați de zone verzi în oraș, și se pare că suntem pe drumul cel bun.

De curând am vizitat Bergerbos, în Bergen. Au venit niște prieteni din Amsterdam și au cerut să îi duc la pădure, așa că i-am plimbat în Bergerbos și am intrat un pic și în rezervația dintre Bergen și Bergen aan Zee. Le-a plăcut. Îmi place să duc oameni în locuri frumoase pe care le-am descoperit, îmi place să împartășesc frumusețea cu ei.

I-am molipsit și cu obsesia de a descoperi ciuperci, și au fost tare mândri că au descoperit cea mai mare limba boului pe care am văzut-o până acum (în Engleză îi zic ciuperca friptură-de-vită).

Nu am cules ciuperci, pentru că nu prea am habar care sunt comestibile și oricum nu mă ating de ele în mâncare 🙂 Îmi place să le descopăr și să le pozez. Pădurea era încă destul de uscată, chiar și după ploile din ultima vreme; vara secetoasă încă se simte. Se simte și aerul de toamnă, aerul care începe să miroasă un pic a frunze descompuse, a ciuperci și a pin. Îmi place maxim. Dacă aveți ocazia să ajungeți în zonă, recomand călduros această pădure.

Am primit comentarii cum că pădurile olandeze nu sunt destul de sălbatice. Nu sunt. Nu sunt nici la fel de frumoase ca pădurile românești. Sunt amenajate, au cărări, au bănci, apă potabilă sau alte urme ale civilizației. Dar tocmai pentru că sunt așa sunt și accesibile tuturor. Nu aș avea niciodată curajul să pornesc de una singură prin pădure în România. Mi-ar fi frică, de oameni și de animale. Aici merg ca în parc. Desigur, ca femeie, întotdeauna trebuie să fiu vigilentă și să observ cu cine mă întâlnesc pe drum, pentru că poți să găsești dubioși peste tot. Și obiceiurile vechi nu se pierd. Dar nu am avut niciun incident neplăcut până acum și sper să nici nu am. Visez la pădurile din Retezat, cu ferigile lor imense, cu vegetația deasă și pomii cei maiestuoși (dacă or mai fi acolo și nu i-au tăiat între timp). Aș vrea să arate așa și pe aici, dar între timp mă mulțumesc cu ceea ce a putut natura olandeză să crească din nisip (și mă minunez mereu de câtă vegetație este pe dune). Mă bucur că e accesibil, că pot să merg oricând.

Aș vrea să știu dacă am pe aici iubitori de plimbări în pădure, și, dacă da, unde sunt acele păduri și cât de des mergeți.

Acum să revenim la munci, că e zi de muncă azi, nu de mers la pădure!