Anul marii izolări

Să fii plecat din țară n-a fost niciodată mai greu decât anul ăsta. Eram departe de familie și înainte, am ratat botezuri sau alte evenimente importante, dar știam că mă puteam baza pe avioane, autobuze și trenuri să mă ducă la ei, din când în când, în vacanțe sau la nevoie. Anul ăsta însă, granițele s-au închis, iar când s-au redeschis, posibilitatea de a căra virusul dintr-o parte în alta, de a-i îmbolnăvi pe cei dragi, ne-a ținut tot la distanță. Mi-am văzut familia în carne și oase timp de trei zile, în februarie; partea din familie pe care am avut timp să o văd. Noroc că m-am dus atunci, într-o sclipire de moment, că nici cu atât nu mă puteam consola.

Mă simt legată de mâini și de picioare, mă simt ca la închisoare. Stau aici, într-o colivie frumoasă, în loc să fiu alături de ai mei atunci când le e mai greu, sau când le e mai bine. Pandemia asta i-a făcut pe mulți expați să reconsidere viața în străinătate. Poate pe unii dintre noi ne va convinge să ne întoarcem în țările de origine, cine știe.

Săptămâna asta a plecat dintre noi încă un membru al familiei mele, un unchi care era tânăr și ar mai fi trebuit să stea pe aici. Un om bun și sincer, căruia îi plăcea să facă glume pe seama oricui și a oricărei situații. Să merg în România nu se pune problema, deci trebuie să trăiesc evenimentul la telefon, pe Whatsapp. Ca multe alte evenimente care s-au întâmplat în acest an… Nici cei care sunt acolo nu pot trece prin asta ca de obicei, din cauza nebuniei Covid. În cazul lui, alta a fost problema, dar regulile și restricțiile care au fost impuse (pe bună dreptate, dar abuzate de autorități) fac ca totul să fie și mai chinuitor pentru familii.

Nu sunt nici pe departe singura în această situație. Anul 2020 va rămâne în mintea mea ca anul în care ne-am trăit suferința singuri. Nici măcar prietenii care sunt fizic aproape nu te pot consola cu o îmbrățișare. Sau pot, dacă ne asumăm riscul. În rest, consolarea o primești de la un metru jumate distanță, eventual rostită printr-o mască. Bine măcar că mai putem vedea ochii celuilalt.

Singura consolare mi-o aduce scrisul. Am scris aici și scriu în caietul meu cu amintiri din copilărie, în care parcă tot mai multe dintre personaje rămân la timpul trecut.