Pages Menu
TwitterRssFacebook
Categories Menu

Posted by on 11 Oct, 2017 in General, Jurnal | 0 comments

Omul-de-artificii

Am cunoscut-o pe Cristina Winters  la Zilele Românilor, unde a avut o prezentare de carte. Omul-de-artificii e titlul cărții și nu o citisem înainte de prezentare. Cristina ne-a povestit, cu o voce calmă, caldă și emoționată, despre cartea semi-autobiografică și despre traseul pe care l-au urmat scrierile ei până au ajuns să alcătuiască o carte. M-a făcut curioasă. Au fost câteva întrebări de la oameni care deja citiseră cartea, și am tras concluzia că e o carte tristă, dat fiind faptul că toți ziceau că au plâns când au citit-o. Am răsfoit-o un pic și m-am gândit: hmm, sper să nu fie una din acele cărți melodramatice, scrise atât de poetic încât devin enervante. Pentru că mie nu îmi plac scrierile extrem de înflorite, acelea în care se vede clar că autorul a vrut să dovedească că are talent scriitoricesc în fiecare propoziție și a turnat acolo toate figurile de stil de care a auzit vreodată. Mie îmi plac scrierile simple, poetice dar nepretențioase, care te fac să simți mult în doar câteva cuvinte.

Omul-de-artificii

Am cumpărat și eu cartea, Cristina mi-a dat un autograf frumos și m-am dus acasă pornită pe citit. Mi-a luat o lună să o citesc. Nu pentru că ar fi prea lungă — are doar un pic peste 100 de pagini. Nu pentru că ar fi prea pretențioasă — e cristalină ca un izvor de munte. Mi-a luat o lună să o citesc pentru că a trebuit să mă opresc pe la jumătate, să las să treacă un timp până am curaj să citesc restul. Cartea asta răscolește. Asiști, în rândul întâi, la o dramă ce se desfășoară sub ochii tăi. E despre Effi și despre tine. Ai vrea să mângâi, ai vrea să țipi, ai vrea să spui: stop. Dar cartea merge înainte, rana deschisă în fața ta nu se închide. O rană descrisă calm și nicidecum melodramatic; poate mult prea calm și frumos pentru ceea ce îți așterne sub ochi. Am fost alături de fetița Effi, în copilăria ei românească, am simțit frigul și-am auzit păunii. Am rezonat și cu Effi cea adultă, i-am simțit zbuciumul și tăcerile. Mi-a plăcut textul de o sensibilitate de copil care observă detalii ascunse și simte lucruri ce îl depășesc.

„Bruma e un fel de zăpadă timpurie. O prezicere care se așază pe iarba rămasă pe câmp după ce fânul a fost făcut și așezat în fânar. Bruma e certitudinea că vara urmează să apună. Bruma e neputința de a mai fi copil. […] Nu am înțeles nimic. Decât că vara se sfârșise. Și că bruma avea să cadă în noaptea următoare.”

N-o să zic mai multe, doar v-o recomand. E frumoasă cartea Cristinei. Și sigur o să plângeți.

P.S. Se găsește de cumpărat pe Amazon.

Share!Share on FacebookTweet about this on TwitterPin on PinterestShare on TumblrShare on Google+Share on RedditShare on LinkedInShare on StumbleUpon

Post a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *