Neașteptatele surprize ale vieții

Când vizitez un loc, îmi place să nu urmăresc mereu harta și să nu vânez toate obiectivele faimoase. Îmi las timp și pentru mers la întâmplare, dusă de ceea ce-mi văd ochii și alegând următoarea stradă în funcție de cât de interesantă pare pe moment. Uneori descopăr locuri minunate, alteori mă învârt în cerc și „pierd” timpul prețios de vacanță. Dar nu-i nimic, am renunțat de mult să mai fiu turistul care bifează toate punctele de interes.

Într-una din zilele mele la Porto, întorcându-mă de la plajă, de la Foz do Douro, am hotărât să îmi găsesc drumul spre Jardins do Palacio de Cristal. Din ce văzusem eu în documentările mele, părea a fi un parc frumos. Și așa am ajuns să urc pe R. de Entre-Quintas, a stradă îngustă, pietruită, abruptă și atât de chinuitoare că n-o s-o uit curând. De-o parte și de alta a străzii erau ziduri înalte de piatră, părea ca un coridor în spatele caselor (ceea ce cred că și este). Nu era nici țipenie de om pe acolo, o singură femeie am întâlnit pe drum.

Și am urcat, și-am tot urcat, nu se arăta niciun semn cum că aș ajunge la parc. La un moment dat, în zidurile mari au apărut două porți: una pe stânga, una pe dreapta. Erau deschise și părea că în spatele lor ar fi ceva verdeață. Așa că am intrat, alegând întâi poarta din stânga. Imediat m-am simțit de parcă aș fi ajuns pe un tărâm magic: era liniște, dar o liniște incredibilă, parcă imposibilă. Se auzeau niște copii jucându-se undeva, în afara zidurilor, dar acolo era doar foșnitul vântului în copaci.

Toată grădina era verde, cu mulți copaci plini de flori: pe unii i-am identificat ca fiind magnolii, dar ceilalți, cu flori roșii, nu știu cum se numesc. Aerul mirosea divin. Nu știu cum să vă spun, dar să ajungi, în mijlocul iernii, într-o asemenea grădină, e ca și cum ai fi fost transportat în alt timp. Am petrecut ceva timp pe acolo, am făcut poze, m-am odihnit, admirând priveliștea asupra râului, binemeritată după atâta urcuș. Mi-am dat seama că nu era parcul pe care îl căutam, dar nici nu mă mai interesa să ajung acolo. Am considerat că frumusețea grădinii descoperite din întâmplare a fost mult mai prețioasă și că orice ar mai fi venit după asta, n-ar mai fi contat.

Așa se întâmplă uneori și în viață: în drumul nostru către un țel bine determinat, se întâmplă să descoperim alte lucruri, care nu-s ceea ce ne doream, dar poate sunt minunate. Depinde doar de noi dacă alegem să ne oprim, să le trăim, să le lăsăm să intre în viața noastră, sau ne continuăm drumul dinainte stabilit, neabătut, către acel țel care părea cândva foarte important. Fiecare alege dacă vrea să aibă ochii deschiși la oportunitățile ce i se ivesc în cale sau rămâne concentrat doar pe ideea inițială. Eu fac parte, după cum tocmai am povestit, din cei care se lasă distrași pe parcurs, uneori merg cu valul care pare cel mai frumos, alteori se învârt în cerc neștiind ce val să aleagă. Fac asta și pentru că n-am prea avut țeluri precise în viață. Pentru că nu văd nimic mai plictisitor decât să-ți trăiești viața după un plan dinainte stabilit (de multe ori stabilit de alții).

Am o colegă de serviciu care are viața întreagă planificată. Nu glumesc: are totul stabilit: liceu, facultate, master, măritiș până-n X ani, copil la Y ani de la căsătorie, al doilea copil la Z ani, cariera, casa în care se va retrage la pensie, și tot așa. A desenat până și o linie pe care a ilustrat toate astea. Poate că o să le obțină pe toate, așa cum își dorește, dacă viața nu se apucă să-i joace farse. Și poate că va fi fericită, pentru că își îndeplinește dorințele. Dar mie mi se pare extrem de plictisitor. O viață molcomă, neinteresantă.

„Ești nebună”, poate o să-mi ziceți. Și poate că sunt. Dar eu vreau surprize, agitație, necunoscut, descoperiri. Lucrurile care mă fac fericită și nefericită în același timp îmi sunt indispensabile. Chiar dacă grădinile magice descoperite din întâmplare sunt rare, prefer să trăiesc așa, decât parcurgând strada fără a mă uita în stânga și-n dreapta, fără oprire până ajung la parcul căutat.

P.S. Mai târziu am identificat grădina pe harta, se numește: Jardins da Casa Tait, și este la o aruncătură de băț de Jardins do Palacio de Cristal, pe lângă care am și trecut un pic mai târziu, dar nu am intrat, hotărând că le las pentru data viitoare când vizitez Porto. Ah, iar dincolo de poarta din dreapta (da, am cercetat-o și pe ea) era Muzeul Romantic Quinta da Macieirinha cu propria lui grădină, nu la fel de interesantă însă.