Pages Menu
TwitterRssFacebook
Categories Menu

Posted by on 13 Mar, 2016 in General, Jurnal | 2 comments

Mă chinuie talentul

Astă seară am fost la un workshop de scriere creativă. M-am înscris mai mult de curiozitate, vroiam să văd ce se întâmplă la asemenea evenimente.

Nu ca să mă învețe să scriu m-am dus acolo, deși știu că am foarte multe de învățat în acest domeniu. Sunt destui scriitori aspiranți pe lumea asta, îmi zic eu mereu. Destule domnișoare sensibile sau, dimpotrivă, debordând de vulgaritate, care se visează a fi următoarea scriitoare de senzație, semnând autografe la lansările de carte și dând interviuri pentru reviste. Destui oameni care scriu câteva articole pe un blog și, gata, se consideră scriitori. Eu am o problemă cu asta. Am adânc înrădăcinat în minte că, pentru orice act de creație, nu trebuie să te scremi. Că arta vine de la sine. Că atunci când ai ceva de spus sau de arătat, o faci, fără să mergi la un workshop înainte de asta. O faci fără să aștepți plată sau altceva în schimb, o faci pentru că simți că asta trebuie să faci și atâta tot. De aceea am rețineri în a merge la ateliere, cursuri, etc. Desigur, sunt conștientă că abordarea mea nu este una corectă. Sunt atâția mari artiști care au ajuns să creeze capodopere abia după ce s-au străduit ani la rândul să își imbunătățească tehnica. Cei care au pus pe foaie, direct, capodopera, sunt câteva genii norocoase.

Să nu mă înțelegeți greșit după ce am început cum am început: sunt în totalitate în favoarea experimentelor de orice fel, cred că fiecare om ar trebui să încerce să creeze ceva, fie și numai pentru distracția de a încerca ceva nou. Ai chef să scrii o poveste, scrie-o; ai chef să desenezi o mătură, deseneaz-o. Vrei să dansezi și să te lansezi pe Youtube? Fă-o! Dar nu te aștepta ca întreaga lumea să îți cadă imediat la picioare pentru asta. Nu te considera geniul neînțeles, doar pentru că ai povestit frumos cum te-ai despărțit de fostul sau ai pictat chipul Madonnei în zaț de cafea. Lumea e plină de oameni care creează chestii, și e greu să te faci remarcat printre ei. Nici nu renunța la a face ceea ce îți face plăcere, doar pentru că nu ai devenit succes mondial peste noapte (sau nici măcar peste 5 ani de încercări).

Când eram mică îmi doream foarte mult să fiu pictoriță. Desigur, nu îmi amintesc să fi spus nimănui asta, așa că nu m-a ajutat nimeni cu nimic ca să mă dezvolt în această direcție. În schimb, am abordat problema așa cum aveam s-o fac și cu multe alte lucruri mai târziu în viață: am încercat, a ieșit prost, am renunțat. Să vă prezint, mai bine, ceea ce constituie unul din primele momente hotărâtoare din viața mea. Era o zi frumoasă de vară, când mi-am luat frumos acuarelele și caietul de desen și m-am așezat pe un scaun, în curtea bunicilor, ca să pictez cățelul ce dormea fericit în soarele amiezii. La fel de fericită eram și eu: viața era minunată, era soare, probabil mâncasem ceva bun, și acum aveam să fac un frumos portret al cățelului meu preferat. Numai că, la final, portretul arăta ceva de genul:

tablou Van Gogh - fragment

Nu prea arăta a câine. Picioarele nu erau picioare, blana avea o culoare dubioasă, capul era disproporționat față de restul corpului. De fapt, poate că nici măcar nu era atât de rău. Doar că nu arăta a tablou. Acela a fost momentul când am hotărât că nu am talent la pictură și că va trebui să mă orientez spre altceva. O fi fost decizia bună, n-o fi fost, cine știe? Poate dacă mă învăța cineva atunci cum e cu proporțiile și cum acuarelele n-or să arate niciodată ca vopseaua în ulei, pe pânză, aș fi fost și eu un mic pictor în ziua de azi. Poate că nu. Cert este că imaginea pe care v-am arătat-o mai sus este o bucată dintr-o pictură de-a lui Van Gogh. Am văzut-o când am fost la muzeu și mi-a amintit de portretul pe care i l-am făcut cățelului Bursuc. Ăsta e tabloul integral (Grădina Daubigny):

Gradina Daubigny - Van Gogh

Am mai aflat și că Van Gogh (ale cărui picturi le-am iubit dintotdeauna, de pe vremea când, de plictiseală, răsfoiam Istoria Artei în fiecare seară, la lumina lămpii, și habar n-aveam eu cine este el, dar mi se părea că lanurile de grâu vălurite erau cel mai frumos lucru din acea carte), n-a fost dintotdeauna atât de bun la pictură. A învățat singur cele mai multe lucruri, folosea diverse trucuri ca să reușească să păstreze proporțiile în tablouri, și așa mai departe. Și parcă mi-a părut rău că n-am insistat cu portretul lui Bursuc, până ar fi ieșit mai bine. Sau mai interesant. Așa că, dragii mei, de ce să nu mergem la ateliere și să învățăm cum se scrie o poveste, fie și numai pentru a povesti mai frumos copiilor înainte de culcare? Să facem poze și să ne credem artiști, să desenăm florile din vază și să ne credem pictori, orice ne face fericiți. Dar să nu ne luăm prea în serios, totuși, și să înțelegem că de la o poveste până la romanul printat în mii de copii mai este cale lungă, sau nici un fel de cale.

Mi-a plăcut workshopul de astă seară. Mi-au plăcut oamenii, discuțiile, exercițiul. Probabil că mă voi înscrie la primul modul. Pentru că în ultima vreme tot scriu chestii, și-aș vrea să le scriu mai frumos. Chiar dacă, poate, nu le voi face publice vreodată 🙂 Va fi cu siguranță un exercițiu interesant, mă va scoate din zona de comfort, și, dacă am noroc, mă va ajuta un pic să aflu în ce direcție vreau să merg. Vă țin la curent!

 

 

Share!Share on FacebookTweet about this on TwitterPin on PinterestShare on TumblrShare on Google+Share on RedditShare on LinkedInShare on StumbleUpon

2 Comments

  1. Bravo! Succes! Eu am constatat cu mare placere ca-mi place sa decorez cu servetelul. Prietenele au fost incanatate sa primeasca cate ceva. :)Si mie imi place enorm pictura, dar chiar cred ca sunt antitalent. Deci tehnica Decoupage mi se potriveste.

    • Poti sa incerci si pictura pe lemn: rame, cutii 😉 O sa iti placa!

Trackbacks/Pingbacks

  1. Revelații | Dana rozMarin - […] martie vă anunțam că probabil o să încep primul meu workshop de scriere creativă. L-am început, l-am terminat. […]

Post a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *