Pages Menu
TwitterRssFacebook
Categories Menu

Posted by on 17 Apr, 2019 in General, Jurnal | 0 comments

Cum să-ți pui singur piedică, sau ce am învățat la cursul de pictură

 

Când eram mică, înainte să mă hotărăsc că vreau să mă fac ziaristă, vroiam (în secret) să fiu pictor. Aveam niște cărți groase cu istoria artei pe care le răsfoiam la nesfârșit, căci, de, pe vremea aia nu exista Internetul sau Pinterestul. Aveam tablourile mele preferate, printre care Câmpul cu grâu al lui Van Gogh, și visam că aș putea face și eu așa ceva. Eram fascinată de câmpurile copilăriei mele, pe care am încercat ulterior să le surprind în poze. Dar să revenim. La școală nu își bătea nimeni capul cu ora de desen, dar de multe ori pictam (cu acuarele, cred), și Mother susține că aveam talent. V-am povestit într-un alt articol cum într-o zi mi-am luat caietul de desen și am hotărât că acela este momentul în care o să îmi scot la iveală talentul, pictându-l pe cățelul bunicilor. Tentativa a eșuat lamentabil și eu am hotărât că nu am talent și gata, n-o sa mai încerc vreodată. A fost probabil prima dintre piedicile pe care mi le-am pus singură în viață, căci singura n-a fost, credeți-mă, am talent la asta. 

Am mai avut tentative de a picta de atunci: am pictat cutii de lemn, pe care le-am făcut cutii de bijuterii și care au ieșit destul de drăguțe, apoi pahare, acuarele. Acuarelele n-au fost cine știe ce, dar mi-a făcut mare plăcere să le fac, erau singurele momente în care nu mă gândeam la nimic altceva. Țin minte cum o colegă mi-a zis, după ce a văzut cutiile mele, dacă nu m-am gândit să pictez și altceva, pe pânză sau hârtie, și eu m-am tăvălit de râs și i-am spus să fie serioasă, că nu e cazul.

Anul trecut, de Crăciun, am primit cadou un curs de pictură: pictură de portret cu model. Îmi doream un curs de pictură, dar nu aș fi ales niciodată portret, pentru că eram convinsă că n-are sens, că n-aș putea vreodată picta ceva care să semene măcar a portret. De fapt, nici măcar nu mi-a trecut prin cap că există posibilitatea de a încerca acest curs. M-am dus la prima sesiune un pic panicată, mă gândeam că în cel mai rău caz fac și eu ceva abstract, acolo, ca să nu zic că nu fac nimic. M-au învățat cum să-mi așez șevaletul, mi-am pus o foaie cât toate zilele în față și am început. Întâi trei poze scurte, pe care le schițam cu cărbune, după care urma poza lungă, de o oră și ceva, când ne puteam alege ce materiale vrem. Schițele mele au fost jalnice, cum mă și așteptam, dar mi-au mai trecut emoțiile în timp ce le făceam. Am ajuns și la poza finală, la care eu am ales să pictez modelul întreg, nu doar portret. Am făcut ce-am putut, am ales culori frumoase, profa m-a ajutat cu niște sfaturi legat de cum să fac picioarele, și mi-a zis că data viitoare să fac întâi o schiță în creion, să nu încep direct cu vopsea. Ceea ce ar fi trebuit să știu de la prietena mea care e pictoriță, dar de emoție am uitat. Am fost extaziată că am reușit să pictez ceva ce arăta a om și chiar semăna cu modelul.

Prima pictură

La următoarele cursuri n-am mai avut emoții, a fost doar relaxare și bucurie. Am pictat oameni întregi, portrete, chiar și un nud. Profa nu a „predat” nimic, doar trecea printre șevalete și ne mai făcea câte o sugestie, iar la final discutam ce a pictat fiecare. Așa că n-am învățat tehnici, n-am învățat istoria artei, doar m-am jucat, am experimentat, am mai învățat de la colegi și mi-am lăsat imaginația să zburde. Preferatele mele sunt aceste două portrete: 

Femeia albastră

Femeia verde

 

M-am lungit mult cu povestea. Ce vroiam să spun e că nu doar că am reușit să pictez portrete, dar chiar am pictat portrete care semănau cu modelele! Sunt uimită în continuare de rezultate, mi se par absolut minunate picturile mele (mai ales ținând cont de faptul că nu am absolut nicio pregătire și că nu mă așteptam să pictez vreodată așa ceva). Sunt picturi de amator, da, și nici nu intenționez să fac vreo carieră din asta, dar nu pot să nu mă gândesc cum ar fi dacă aș și studia un pic?

Pe la sfârșitul cursului de pictură am avut un moment de revelație, în care am înțeles că noi, oamenii, putem să facem atât de multe lucruri (ca să nu zic orice), trebuie doar să încercăm. Dar de multe ori nici măcar nu încercăm. Ne punem singuri piedică. Ne hotărâm că știm noi că nu avem cum să facem cutare lucru, e imposibil, și n-o să obținem rezultatul dorit, și nici nu ne mai obosim să încercăm, de teama eșecului. Sunt vorbe pe care le-am tot auzit, desigur, de prin cărțile de dezvoltare personală sau prezentări TED etc, dar abia acum le-am înțeles. Ce ușor e să ne lăsăm influențați de o experiență neplăcută, de niște vorbe auzite de la cineva și mai ales de lipsa încrederii în capacitățile proprii!

Nu consider că mi-am ratat cariera, mă oftic doar că n-am încercat să pictez mai devreme, pentru propria delectare. Cariera mi-am ratat-o punându-mi piedici în alte domenii, dar cred că e remediabil, că nu mai trăim în vremurile în care se ieșea la pensie din locul unde începusei munca la 20 de ani! Sabotarea proprie este un lucru la care mă pricep și la care văd că mi-e greu să renunț, deși am devenit conștientă de el de ceva vreme. Dar e cunoscut faptul că învăț cu greu din greșeli. Ca mai noi toți, de altfel. 

Bine, poate n-ar trebui să vorbesc la plural, că de fapt e vorba de mine în această poveste, dar cred că nu sunt singura, nu? De când am făcut acest curs am auzit de la mulți oameni: „Vai, ce drăguț, mi-ar plăcea și mie, dar sunt total anti-talent!”, iar dacă le spun că trebuie întâi să încerce, nu mă iau în serios. Am învățat, de-a lungul anilor și după tot felul de experimente, că dacă îți place ceva, trebuie să te apuci să faci. Chiar și când ți se pare că e prea târziu. De exemplu, poate ți-ai dorit să fii balerină dar ai ajuns contabilă, și acum ai 40 de ani; foarte probabil n-o să mai ajungi să dansezi Lacul lebedelor la Teatrul Național, dar ce te împiedică să faci niște cursuri de balet, să dansezi pentru propria plăcere? Nimic nu te împiedică, atâta timp cât ai un corp relativ întreg. Oameni cu dizabilități au dovedit că se poate, chiar și în acea situație nefericită!

Povestea asta are un final fericit: mi-am luat materiale ca să pictez acasă, și o să mă mai înscriu la un curs, mai încolo, tot de portret. Experimentez diverse, ca să aflu ce-mi place mai mult, sau pur și simplu de dragul de a încerca. Momentele în care pictez sunt momentele mele de zen, de relaxare completă. Și îmi face plăcere deosebită să văd ceva frumos ieșind din mâinile mele. Vreau să pictez portretele oamenilor dragi, vreau să pictez ce visez. Aș vrea și să am un cont nelimitat la magazinul de materiale de artă 😀 Și, cel mai important, mi-a dat mai multă încredere în mine și dorința de a mai încerca câteva chestii pe care „știu eu sigur că nu le pot face”.

 

 

 

Share!Share on FacebookTweet about this on TwitterPin on PinterestShare on TumblrShare on Google+Share on RedditShare on LinkedInShare on StumbleUpon

Post a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *