Imagine de expat

Nu prea mi-am pus cu adevărat problema cum percep prietenii și cunoștințele mele din România viața mea de aici, până de curând. Îmi amintesc care era imaginea mea despre românii plecați prin „străinătățuri„, imagine creată prin copilărie și confirmată de-a lungul timpului: era imaginea unei doamne de o vârstă care devenea incertă dar era clar mult mai mare decât ar fi vrut ea să arate; o cucoană împopoțonată, plină de bijuterii din aur și fardată excesiv. Care vorbea o română mai mult sau mai puțin stricată. Cu un soț care vorbea mult, tare și se dădea important.

Imaginea asta mi-a rămas în minte de pe vremea când puțini români reușeau să plece din țară și să facă bani în străinătate. Lumea vorbea întotdeauna șușotind despre cum făceau ei de fapt banii ăia în străinătate. Mi-am amintit de toate astea de curând, când, în marea grădină numită Facebook, am ajuns la anumiți oameni (nu-i căutați prin lista mea de prieteni că nu sunt acolo). Români veniți în Olanda de mai mulți ani. Doamne și domnișoare care arată și se poartă exact ca imaginea aceea din mintea mea. M-aș fi gândit că, de când eram eu copil, vremurile s-au mai schimbat, oamenii s-au mai schimbat, și românii trăitori peste hotare nu ar mai trebui să corespundă acelui stereotip.

Acum, românul plecat prin țări străine poate arăta oricum, de la tinerei îmbrăcați șic/ciudat care studiază la universități de prestigiu, până la cei îmbrăcați în cel mai bun trening de designer. Dar se pare că și cuconetele din amintirile mele există în continuare. Genul de oameni care atunci când merg în România sau când își fac poze ca să le arate celor de „acasă” își pun cele mai bune haine din șifonier și toată trusa de farduri pe față. Și pe urmă se împiedică la aeroport în tocuri, curele și brățări când ajung la verificarea de securitate. E însă treaba lor cum se îmbracă și cum se poartă, nu despre ei vroiam să povestesc eu acum. Doar că m-au făcut să ma gândesc mai mult la felul în care mă percep ceilalți pe mine.

Să mă întreb cum îmi văd oamenii care făceau parte din fosta mea viață, de acolo, din România, viața mea de aici. Care este imaginea pe care o văd ei atunci când ne mai întâlnim, după luni de zile? Ce așteptări au de la mine? Simt ei vreo schimbare în felul în care vorbesc limba română? Prind din zbor expresiile englezești pe care le folosesc uneori traduse mot-a-mot? Cum percep ei schimbarea mea în modul de înțelegere a vieții din România? Pentru că de schimbat eu m-am schimbat, cu siguranță.

Au trecut doi ani și ceva de când realitatea mea zilnică este cu totul alta; realitatea din țara lăsată în urmă o mai știu doar din ziare și din povestiri. Desigur, și din amintiri și din cele câteva vizite mult prea scurte. Încă mă mai întreabă lumea, când vorbim pe chat, dacă am văzut cutare emisiune sau dacă am auzit ultima melodie a vreunei formații românești. Nu realizează că nu mă mai uit la televiziunile românești. Și, deși nici când trăiam în țara natală nu mă uitam la emisiunile gen „Dansez pentru tine” și „Noră pentru mama” (tot Discovery mergea și atunci la mine în casă), tot mai prindeam din zbor câteva minute cât să știu despre ce e vorba în ele. Sunt acuzată acum de oarece înfumurare sau nepăsare pentru că nu urmăresc programe românești de aici, de la distanță. De parcă aș mai vrea să și plătesc ca să vizionez ProTV! Nici nu știu care mai e acum situația, dacă vreau să vizionez televiziuni românești, dar, anul trecut, de 1 Decembrie, când am vrut să văd festivitățile pe internet, mi-au cerut bani, pe care, evident, nu am chef să îi dau.

Un lucru auzit acum ceva timp de la un prieten, care povestea despre o cunoștință de-a lui plecată în Olanda, mi-a revenit în minte zilele trecute, pe când postam ceva pe FB și mă gândeam în ce limbă să scriu: prietenul meu se plângea că acea cunoștință a început să scrie numai în engleză pe FB și că acest lucru este enervant. Am constatat că și eu am trecut din ce în ce mai mult pe engleză. Ceea ce mie mi se pare normal, pentru că acum am în lista de prieteni mulți străini, care, evident, nu înțeleg română. Pe când prietenii mei români înțeleg cu siguranță engleza.

Uite așa o normalitate de-a mea este un lucru anormal și enervant pentru prietenii mei din țara natală. Iar ăsta a fost doar un mic exemplu; cine știe câte multe alte lucruri par la fel, văzute din perspectivă românească. Nu le știu câte or mai fi; probabil că unele o să le aflu, altele nu. Contează, nu contează – nu știu. Sunt doar curioasă. Degeaba încerc să îmi imaginez, că nu-mi iese. Poate îmi spune cineva, să-mi potolesc curiozitatea. Tot ce știu este că pentru aceia care sunt importanți pentru mine, eu și viața mea nouă nu suntem încă atât de schimbate încât să ajungem să fim ocolite.