Ultima săptămână de izolare

Îi zic ultima, pentru că am pierdut șirul și mi-e lene să mă uit pe calendar. Și pentru că, de azi, 11 mai, începe prima fază a ieșirii din izolare/lockdown. Libertate! De azi avem voie să practicăm sporturi în aer liber, se deschid saloanele de frumusețe, librăriile și unele școli. Asta așa, pe scurt. N-o să observăm mare diferență, însă, pentru că în Olanda oricum era mare libertate și înainte. Parcurile erau pline, mai ales în weekend, ca în vremurile bune. Poliția patrula foarte rar și eventual prin zone mai izolate, să nu aibă bătaie de cap.

La mine în Alkmaar eu eram – și sunt în continuare – unul din cei trei oameni care poartă mască (zic trei nu pentru că i-aș fi văzut, ci pentru că vreau să cred că nu sunt singura). Magazinele sunt deschise de mult, deși oficial nu aveau voie; poți să cumperi haine, mobilă, mărgele, tot ce vrei. Doar restaurantele au rămas închise pentru musafiri, dar multe au avut deschis pentru take-away. Sporturile de care se discută acum, se practicau deja. Distanța de 1 metru jumate se păstrează doar uneori, și așa mai departe.

Nu pot să zic că mi-a displăcut total această nerespectare a regulilor. Aș vrea doar ca oamenii să poarte mască în magazine și în transportul în comun, ca să nu tușească pe mine. În rest, faptul că am avut voie să mă plimb nestingherită a fost de mare ajutor pentru sănătatea psihică. Am umblat mult cu bicicleta, în zone cât mai puțin populate, am făcut plimbări în pădure. M-am întâlnit cu singura prietenă din acest oraș, după ce ne-a trecut tusea de care am suferit amândouă, și ne-am plimbat frumos păstrând distanța. I-am bombănit împreună pe olandezi pentru lipsa lor de stress, dar am și recunoscut că ne prinde bine. Am făcut chiar și o vizită în Amsterdam și am primit o vizită din afara localității, sic!

Comparând nivelul de anxietate din luna martie cu cel din aprilie-mai, constat cu bucurie că diferența e mare, în direcția bună. Am avut și o săptămână de vacanță, ce-i drept, de care aveam mare nevoie. Am acceptat situația, așa cum este, am acceptat nesiguranța, necunoscutul, pericolul. Ca mai toată lumea, de altfel.

Am descoperit multe locuri frumoase în afara orașului: pădurea, câmpurile cu lalele, lacuri și poienițe, ferme de animale. Dacă nu aș fi fost constrânsă de izolare, probabil că n-aș fi ajuns acolo prea curând. Mi-am bălăcit picioarele în spuma mării, fiind recunoscătoare pentru cât de norocoasă sunt.

Acum nu mai îmi lipsesc oamenii – prezența lor fizică, adică. Comunic oricum zilnic cu prieteni și familie; știm ce am mâncat, ne urăm bună dimineața și ne spunem noapte bună (zilnic, cu unii). Primesc poze de bună dimineața și de noapte bună, poze cu peisaje frumoase unde visăm să ajungem când se poate călători din nou.

Pentru mine viața va decurge la fel, chiar și după ce se relaxează măsurile, cel puțin până se mai potolesc apele. Nu o să merg la coafor prea curând, pentru că nu îi obligă să poarte mască și cu siguranță mulți nu vor purta. M-am tuns singură și mi-a ieșit bine, pot să continui. La saloane de înfrumusețare oricum nu merg, toate cele mi le fac singură acasă de când mă știu. O să port masca în continuare în locurile aglomerate și o să fac călătorii rare cu trenul pentru a întâlni câte un om ales pe sprânceană. Să sperăm că mă evită covid-ul și scap, deși uneori mă gândesc că mai bine m-aș expune, să îl fac și să scap de-o grijă. Doar că nu mă simt atât de sigură pe plămânii mei, așa că deocamdată mă protejez.

Îmi place să lucrez de acasă, îmi place să am programul liber; nu cred că voi mai reveni la alergătura de dinainte de pandemie. Poate acum am în sfârșit ocazia să trăiesc mai liniștit, cum îmi doream. Și dacă reușesc să fac o vizită în România până la sfârșitul anului, sunt fericită. Restul vacanțelor nu mă supăr să le fac acasă, pentru moment. Dar toate astea sunt gânduri, nu planuri. Nu e momentul să ne facem planuri.