Toate cuvintele pe care nu le-am scris

În ultima perioadă nu am mai avut mult timp să scriu. De fapt, nu am avut destul spațiu mintal pentru a putea lega toate lucrurile care se vor spuse într-un fel care să poată fi înțeles și de alții. Am fost prea ocupată cu anxietatea, cu lucrurile urgente de făcut, cu a mă menține pe linia de plutire. Când am câteva momente de libertate pentru creier, îmi dau seama câte s-au adunat în sertarul cu chestii pe care vreau să le scriu. Sunt multe, mult prea multe. Dacă nu sunt scrise, în curând se vor pierde. Ideile vin și pleacă. Poveștile la fel. Unele dau târcoale de câteva ori înainte să dispară, altele trec în viteză. Aproape în fiecare zi eu „scriu” în cap. Mă gândeam zilele astea că dacă aș pune pe foaie toate cuvintele astea pe care le-am scris doar în capul meu aș avea până acum câteva cărți bune. Dar nu le am, s-au pierdut în eter.

Nu știu unde se duc toate cuvintele astea pe care nu le-am scris. Care se vroiau spuse dar au fost ignorate. Pentru mine, obișnuită să îmi scriu experiențele ca să le fac mai palpabile, cuvintele astea nescrise sunt ca întregi bucăți din viață care au dispărut. Mi le imaginez ca niște fluturi colorați care zboară pe undeva, cine știe unde.

Iar când am puțin timp și mă așez la scris, nu știu cu ce să încep mai întâi, așa că mă blochez. Acum aveam în minte un articol despre lupta cu anxietatea pe care o duc de ceva timp, dar uite că am ajuns să scriu despre cuvintele nescrise. Apropos de scris și anxietate: mă întreb dacă scriitorii care au anxietate reușesc să o crească mai mult decât normal pentru că au imaginație bogată și excelează la crearea de povești?

E aproape martie. Am clipit și au trecut două luni din an. În același timp, au fost lungi cât niște ani. În agenda mea cea nouă, pe care am deschis-o abia în februarie, am descoperit că aveam ca obiectiv ca până în martie să am scris un sfert din cartea pe care mi-am propus să o am gata anul ăsta. Ce glumă bună! Dar nu e bai. Mai e timp.

Dacă aș aduna toate conversațiile de pe Whatsapp din ultimele luni, aș putea umple cărți cu ele. Am vorbit mult lunile astea. Nu am reușit să mă văd cu prietenii prea mult, dar am vorbit cu ei cât pentru un an. Probabil că o parte din toate cuvintele astea pe care le consider nescrise se găsesc acolo, scrise într-o formă foarte reală și nepretențioasă, cu greșeli de la autocorrect și cu emoticoane și meme cât cuprinde. Poate ar trebui să le transcriu 🙂

Aproape în fiecare zi scriu în jurnal/paginile de dimineață. Acolo sunt multe cuvinte care au fost scrise și rescrise, pentru că nu trebuie să am o continuitate. E locul de descărcat bagajul de gânduri, mai ales cele care dau pe afară și se adună grămezi care cresc și se încâlcesc. Acolo se află cuvinte care sunt exact opusul celor de mai sus. Sunt cuvinte care au fost scrise de prea multe ori, în prea multe feluri. Cuvinte pe care aș vrea să nu le mai scriu, dar care se cer scrise, în speranța că într-o bună zi își vor pierde greutatea și se vor toci. Poate atunci voi reuși să prind și din stolul de cuvinte care zboară nescrise și le voi pune pe hârtie.