Noi suntem români, noi suntem români…

– Ssssst! Să nu te audă cineva!

– Da ce-am dom’le, am râie?

– Nu, nu ai râie, ești doar un român în Europa.

Nu sunt patrioată de felul meu, am avut doar câteva accese până pe la vârsta de zece ani, din cauză că la școală eram bombardată cu povestiri despre vitejia neamului românesc, care a fost atâta timp asuprit de oameni răi care nu se pot compara nici măcar la degetul mic cu noi, poporul extraordinar, format din oamenii cei mai buni de pe planetă, iubitori de tot ce-i înconjoară, bravi, voinici, înțelepți, cinstiți bla bla bla…

Chiar și în ziua de azi am (vagi) rețineri când se pune problema să merg în vacanță în Turcia, pentru că, deh, au fost așa de răi cu noi de-a lungul istoriei de nici nu mă interesează ce țară frumoasă au. Dar de patriotism m-am vindecat cu mult timp în urmă (și nu mă mândresc cu asta).

Imaginea poporului minunat s-a spulberat pe parcursul anilor, trăind în mijlocul acestui popor. Poate că strămoșii noștri chiar au fost așa cum spun povestirile și poate că nu s-au transmis mai departe genele cele bune, cine știe. D-aia au rămas doar câțiva care mai au aceste trăsături și care se chinuie să supraviețuiască și să nu fie mâncați de vii de restul populației.

Să fii român în România e totuși ceva normal, nu-ți pui problema asta decât dacă locuiești prin zonele unde minoritățile au devenit majorități, dar să fii român în altă țară e cu totul altceva, e o trăsătură care te definește în ochii celorlalți, chiar dacă nu întotdeauna și în ochii tăi. Iar când ajungi să îți pui problema ce-o să răspunzi data viitoare când ești întrebat din ce țară vii, eu zic că e tare trist, așa ne-patrioată cum sunt. Mulți români mi-au zis că se gândesc să spună că vin din altă țară când mai sunt întrebați, de exemplu într-o conversație în magazin sau în taxi. Republica Moldova pare o opțiune bună uneori. Și eu m-am gândit să fac asta. Pe urmă m-am gândit că, totuși, sunt destul de prezentabilă ca să constitui o imagine bună a României, și că ar fi mai bine să spun adevărul, ca să vadă străinii că există și români normali, care pot să trăiască fără să cerșească/fure/trăiască din ajutor social. E un adevărat act de curaj însă, pentru că după asta poți avea surpriza ca șoferul de taxi să îți arate o țigancă pe stradă (de unde naiba o fi apărut și aia fix atunci, că până în ziua respectivă nu văzusem niciuna cu fuste lungi și crețe!) și să te întrebe sarcastic din ce țară crezi că vine femeia respectivă.

Că imaginea generală nu o să se schimbe cu mine, asta e adevărat. Că mă întreb cât de bine recunosc olandezii româna, și că mă rog să o confunde cu orice altă limbă, ca să nu își dea seama că ăia care se adună zilnic pe marginea canalului pe o anumită stradă din Amsterdam și fac scandal, se îmbată și își arată diverse părți anatomice sunt români, și asta e adevărat.

De când sunt în Olanda am cunoscut oameni din diverse țări și am putut constata pe viu că nesimțirea, prostia și mârlănia sunt internaționale. Romi există în multe țări. Toate națiile au aurolacii lor. Și atunci, de ce au reușit românii și romii din România să își facă un renume (aproape) unic în toată Europa?

Nu mi-e rușine că sunt român, dar mi-e rușine pentru alții că sunt.