Bicicliștii din Amsterdam

Cum știi că o să te descurci de minune în traficul de biciclete din Amsterdam? Păi, dacă ai condus vreodată mașina prin București și ai supraviețuit ca să povestești și altora, înseamnă că n-o să ai probleme ca șofer de bicicletă în Olanda. Pe bune. Dacă la volanul unei mașini olandezii sunt cuminți și timizi și rar auzi câte un claxon nerăbdător sau pe post de înjurătură, nu același lucru se poate spune despre ei când sunt călare pe biciclete.

Olandezul are impresia că s-a născut pe bicicletă. Ea este ca o extensie a corpului său, merge oriunde cu ea, cară orice și poate desfășura o varietate de activități în timp ce bicicletează. Cu părere de rău își dă fundul jos de pe șa, seara, când trebuie să intre în casă, și îi duce probabil dorul în timpul nopții, poate uneori se mai duce la fereastră și se uită lung după ea, cum stă singură afară, legată cu lanțul de pomul din fața casei (că doar n-o s-o parcheze în parcarea aflată la 100 de metri distanță, că acolo nu are vedere bună de la geam). Dimineața, când pleacă de acasă cu ea, olandezul (și, ca și el, expatul trăit aici mai mult de doi ani) e fericit: se simte invincibil. Este iarăși stăpânul tuturor șoselelor, al intersecțiilor, al pistelor de biciclete, al trotuarelor, al spațiilor verzi, aproape că și al canalelor, dacă s-ar fi inventat bicicleta transformer care să-i permită să scurteze distanțele prin umflarea rapidă a unui colac sub roți. El are prioritate oriunde și orice culoare ar fi semaforul. El este cel mai rapid din oraș și toți ceilalți îi stau în cale, îi opresc avântul spre zări înalte. Vai de fundul tău să stai în calea lui în aceste momente mărețe!

De când merg cu bicicleta zilnic mi-am îmbunătățit tehnica de a vorbi de una singură și a crescut numărul înjurăturilor pe care le rostesc într-o lună (majoritatea în barbă, totuși, mai rar cu voce tare). Nu e mereu la fel. Am zile în care merg liniștită și am timp să casc gura la peisaj, și zile în care ajung la destinație plină de nervi. De obicei în zilele cu soare este toată lumea înnebunită și umblă toți ca niște căței căpiați: localnici, turiști, laolaltă, se îndreaptă, mergând fie prea repede, fie prea împleticit și holbându-se aiurea, către colțișorul de soare pe care-l vor prinde la o terasă, unde își vor bea multumiți berea mult așteptată.  În asemenea momente se manifestă cel mai bine spiritul olandezului zburător (nu ăla cu corabia, ci ăla care vrea să zboare pe stradă); toți olandezii care au senzația că mergi prea încet, te vor claxona (chiar dacă au loc să te depășească), te vor depăși (chiar dacă n-au loc, își riscă viața numai să o facă) și, eventual, te vor înjura nervoși. Nu ai ce face altceva decât să le răspunzi la fel de drăguț. Mașinile nu sunt o piedică pentru bicicliști: oricine a condus o mașină în acest oraș știe că la intersecții trebuie să se uite de două ori ca să fie sigur că nu vine nicio biclă din nicio direcție și că bicicliștii care trebuiau să oprească la stop chiar au oprit și că nu e niciunul care își continuă drumul printre mașini și tramvaie.

În funcție de câți nervi am adunat și câte ciocniri cu alți bicicliști am evitat pe traseu, mă manifest și eu: trec prin intersecții fără să dau prioritate cui trebuie, folosesc claxonul pe post de înjurătură pentru cei care se bagă în fața mea la stop, și alte lucruri drăguțe; uneori las turiștii rătăciți să traverseze în voie făcând cinci poze din mijlocul pistei de biciclete, alteori îi sperii claxonând fix când sunt în spatele lor, de le sare harta din mână (Mu-ha-ha-ha!). Mă distrez în gând cum or să povestească acasă despre experiența nasoală cu bicicletele și ce oraș de nebuni e Amsterdamul, că mai bine e dom’le în România, unde li se dă în cap nebunilor care au asemenea gânduri de a se transporta la serviciu pe bicicletă și mai vor să și meargă pe șosea, cu mașinile!

Cu toate astea, sunt în continuare  cel mai fericit om că am această posibilitate de transport și mă simt liberă și fericită când pedalez (v-am mai povestit eu cum e cu endorfinele alea eliberate când faci sport, care te fac fericit) și mă gândesc cu groază că o să vină vremea urâtă și o să merg din ce în ce mai des cu metroul. Poate anul ăsta o să mă olandizez mai mult și o să merg și iarna cu bicla, cine știe 😀