Pages Menu
TwitterRssFacebook
Categories Menu

Posted by on 3 Aug, 2011 in Jurnal | 0 comments

Întoarcerea

M-am întors de duminică în Amsterdam, după o vacanță de două săptămâni în România, dar abia azi am simțit lucrul ăsta. Pentru că luni m-am dus direct la serviciu, pentru că nu am fost într-o formă fizică prea bună sau, poate, pentru că a fost soare și cald. Abia azi am mers cu bicla la serviciu. Tot azi a și plouat (cred că am o plăcere deosebită să merg cu bicla pe ploaie, că altfel nu-mi explic) din fericire ploaie mocănească, nu prea hotărâtă să te ude până la piele. Azi am revăzut orașul așa cum îl știam. Și am simțit că m-am întors acasă. Pentru că în primele zile eram încă rămasă cu gândurile acolo unde a fost acasă atâția ani.

Mult prea repede a trecut mult așteptata și planificata vizită. Nici nu am reușit să mă întâlnesc cu toți cei pe care îi aveam în plan, iar unele întâlniri au fost muuult prea scurte. Bune și alea, aș zice, dar frustrante. Cel mai prost planificată a fost vizita la fostul loc de muncă. Am fost tot pe fugă și pe unii dintre foștii colegi am reușit să-i văd doar un minut, pe alții deloc. Și-mi era cam dor de ei. Nici nu am apucat să văd bine care s-a schimbat, care s-a mai îngrășat, care a mai slăbit… eeehh. Aș fi avut nevoie de o jumătate de zi pe puțin petrecută cu ei, plus o bere după serviciu. Poate data viitoare, sau poate vin ei pe aici să mă viziteze și atunci îi văd mai bine.

A fost frumoasă și obositoare vizita asta. Este un sentiment tare ciudat și e obositor să te întorci la vechea viață pentru câteva săptămâni, dar cea mai grea a fost revederea cu familia și prietenii, pentru că am avut cumva tendința de a recupera timpul pierdut, cele câteva luni în care nu ne-am văzut decât pe Skype. Aș fi vrut să le povestesc multe, tot ce am făcut, am văzut și am simțit în aceste luni. Aș fi vrut să mă uit bine de tot la ei, să mi-i întipăresc pe retină pentru următoarele luni în care nu o să-i mai văd live. Să despicăm firul fiecărei povestiri în patru, în șapte, în zece, așa cum obișnuiam și cum nu ne vine să facem la telefon. Mi-am dat seama la final că asta e cam imposibil de realizat în câteva zile. Și mi-am mai dat seama că și dacă aș reuși să le spun pe toate, o să mă întorc pe urmă la noua viață și or să se adune alte lucruri noi de spus pentru următoarea vizită. Și tot așa până când? Nu o să mai apuc vreodată să le povestesc tot ce am de povestit. Trebuie să mă obișnuiesc cu gândul ăsta. Pot doar să sper că nu o să ne uităm reciproc și că o să continuăm să utilizăm tehnologia și avioanele ca să ne povestim și arătăm unii altora ce se mai întâmplă în viețile noastre.

Acestea fiind spuse, mi-a fost un pic cam greu la plecare, deși tot ce era in jurul oamenilor dragi m-a convins pentru a doua oară că e bine că plec. După cum vedeți, sunt în faza dorului cel mare de oamenii rămași în urmă. Nu am avut problema asta în primele patru luni petrecute aici. Sper să treacă repede faza și să rămână doar dorul mai mic 🙂

Cât despre revenirea la noua viață, pot să spun că în momentul în care avionul a ajuns deasupra Olandei, am ieșit din nori  și am văzut câmpurile de culoare verde crud și marea în zare, am avut sentimentul de fluturi în stomac pe care îl aveam pe vremea studenției când trenul se apropia de Sibiul meu mult iubit. Iar azi, mergând cu bicicleta mov prin ploaie, m-am simțit fericită și am simțit că sunt în locul în care trebuie să fiu.

Cu marea în zare

Share!Share on FacebookTweet about this on TwitterPin on PinterestShare on TumblrShare on Google+Share on RedditShare on LinkedInShare on StumbleUpon

Post a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *