Despre burnout

Am auzit despre sindromul burnout prima dată acum câțiva ani, când ziarele din România vuiau de povestea femeii care murise de epuizare – „cu dosarele în brațe, acasă”, cum scria peste tot. Atunci am aflat că un om poate muri de epuizare, dar nu epuizare din aia obținută trăgând la vâsle în burta bărcii de transport sclavi, ci muncind la un birou.

Câțiva ani mai târziu, am fost confruntată iarăși cu realitatea acestui sindrom, de data printr-o pierdere personală și o traumă greu de depășit. O colegă de-a mea s-a prăbușit de pe scaun, la serviciu, lângă mine, intrând în comă și pierzând lupta câteva zile mai târziu. Iarăși au vuit ziarele, iarăși s-a dezbătut și toată lumea și-a dat cu părerea, dacă se poate sau nu să mori de epuizare. În timp ce toți colegii spuneau că era epuizată și de aceea s-a întâmplat, firma a început să-i numere orele lucrate, de parcă doar în niște ore lucrate se regăsește stresul unui om.

Doctorii au declarat cauza morții ca fiind necunoscută. Unii dădeau vina pe firmă, că a exploatat-o, alții dădeau vina pe ea, că n-a știut să se oprească, să se îngrijească. Să intri în gura lumii e ceva îngrozitor, mai ales când nu mai ești prezent ca să poți spune și varianta ta. Însă nu ca să fac lumină în acest caz m-am apucat să povestesc despre el, nu dețin eu răspunsul pentru ceea ce s-a întâmplat atunci. Îmi este foarte greu să povestesc despre asta, dar poate va fi util pentru alți oameni care trec prin așa ceva.

Sindromul burnout (epuizare, arderea completă, terminarea bateriilor – cum vreți să-i spuneți) era aproape necunoscut în România la vremea aceea, iar firmele nu aveau niciun fel de politică în acest domeniu (nu știu acum cum este, dacă s-a schimbat ceva). În Olanda, este luat foarte în serios, dacă un angajat este diagnosticat cu acest sindrom, este imediat sfătuit să își ia concediu, firma nu comentează, uneori îi plătește și diverse cursuri de reorientare profesională, abonamente la sală, ca să-l ajute să-și revină. De obicei oamenii se întorc la muncă după un an, începând treptat, cu doar câteva ore pe zi și câteva zile pe săptămână, sau nu se mai întorc deloc în acea firmă, pentru că între timp își găsesc o altă direcție în viață, își redefinesc prioritățile, găsesc altceva mai plăcut, care le aduce mai multe satisfacții.

Cei care nu au cunoștințe despre burnout își imaginează că se poate întâmpla doar de la prea multă muncă. Așa am crezut și eu. Dar nu, nu doar munca excesivă te face să epuizezi și ultimele resurse fizice și psihice. Poți face burnout și dacă ai o muncă nesatisfăcătoare, sau dacă te simți neapreciat. De obicei este o combinație de factori: muncă sub presiune și/sau nesatisfăcătoare, o situație familială solicitantă (copii mici, divorț, certuri, boli), tendința de a fi perfecționist, de a vrea să faci totul, poate și o înclinație spre depresie a persoanei respective. Burnout nu e doar super oboseală, este o epuizare a resurselor persoanei care încearcă să facă față unei situații stresante pentru o perioadă mai îndelungată.

Din ce am citit, am aflat că e complicat de găsit cauzele exacte, la fel cum e foarte complicat și să fie diagnosticat. Mai ales că persoanele respective nu vorbesc întotdeauna despre asta, sau nu vor să admită că sunt depășite de situație. Iar în lipsa unei atenții deosebite acordate de firme și de medicina muncii pentru asemenea cazuri, este aproape imposibil ca omul să fie diagnosticat. În cazurile mai fericite, oamenii care suferă de burnout, deși nu știu ei neapărat că asta e, iau măsuri: demisie, schimbat carieră, plecat în vacanță pentru câteva luni. Mulți au asta și trec peste, cumva. Alții, mai lipsiți de noroc, ajung la depresii severe, sinucidere.

Cum se simte un burnout? Puteți citi aici câteva explicații. Prin decembrie, anul trecut, am făcut și eu un mini burnout. Ma rog, așa zic eu, că nu m-am dus la doctor ca să mă caut. Am considerat eu că știu cum să mă dreg, plus că nu m-am gândit că aș avea burnout până nu s-a referit cineva la situația mea folosind acest cuvânt.

De ce am ajuns acolo? Pentru că vreau să fac mult mai multe lucruri decât îmi permite timpul și pentru că sunt perfecționistă de fel. Am vrut să fac multe lucruri care îmi plac, pe lângă un job full time care nu mai îmi aduce satisfacții. Nu am suficient timp pentru toate, și uneori exagerez. Am făcut trei cursuri consecutive de scriere creativă, din aprilie până în decembrie, și aproape în fiecare săptămână aveam de scris un text, lucru foarte plăcut, de altfel, dar, aveam să aflu, și foarte epuizant. Pe lângă asta, aveam și de citit cărți, am mai vrut să mă ocup și de cele două bloguri, să scriu cât de cât frecvent, să fac social media și tot ce mai presupune un blog. Lucram până târziu în noapte, că ziua o petreceam la serviciu, desigur. Și îmi plăcea și nu mă deranja să fiu obosită. Până la un moment dat. Și n-a fost numai asta, au fost și alte probleme personale care s-au adăugat la grămadă.

Pe la finalul celui de-al treilea curs, ajunsesem într-o stare de hiperactivitate mintală, de la prea multă creație (haha!), după care, într-o zi, am simțit că s-a terminat bateria. Nu mai puteam să scriu, nu mai puteam să citesc, nici să mă uit la seriale nu mai era chip. Orice stimul extern era resimțit exagerat. Mă oboseau culorile, mă oboseau obiectele din jur. Casa mea nu e încărcată, ba, din contră, e chiar aerisită, însă aș fi vrut-o goală, cu pereți albi. Mi se părea foarte greu să fac orice, chiar și spălatul pe dinți de dimineață mi se părea o corvoadă care consuma timp (am continuat să mă spăl, nu vă speriați). Mă oboseau oamenii, ieșirile în oraș, discuțiile cu prietenii. Nu le-am spus, cum să le spun că mă obosesc?

Sunt prietenii mei și mi-e drag de ei. Le tot spuneam că sunt obosită, dar am încetat să fac și asta, pentru că mi-am dat seama că nu realizau că oboseala mea era mai mult decât lipsa somnului de-o noapte, sau de câteva nopți. Am povestit unei singure persoane despre tot ce simțeam, și atunci, spunând cuvintele, mi-am acceptat și eu starea. După ce am terminat cursul de scris, am hotărât să fac o pauză. A venit decembrie, cu luminițe și sărbători, câteva zile de vacanță, prieteni dragi veniți în vizită, m-am mai odihnit, mi-am mai revenit. Lunile de iarnă au fost grele, m-am simțit foarte, foarte obosită, până în martie și o bună bucată din aprilie.

Am ajuns să mă culc de la ora zece, eu, care de când mă știu m-am culcat cel mai devreme la miezul nopții. Acum, uitându-mă în urmă, bănuiesc că oboseala asta a fost urmarea acelei stări din decembrie. Nici acum nu o duc mai bine, am reînceput să am o grămadă de proiecte și am avut momente în care m-au copleșit, dar trag speranțe că am învățat să mai fac pauze, să mă deconectez de la tot din când în când. Singura (mare) problemă este că sunt obligată să mă deconectez de la lucrurile care îmi fac plăcere, ca să mă odihnesc. Și asta mă apasă. Dar sunt convinsă că în curând voi găsi soluția care îmi trebuie și voi fi mulțumită.

Am scris acest articol pentru că am avut recent alți oameni cu burnout în jurul meu, oameni cărora le-a luat mult timp să revină pe linia de plutire și alții încă se mai luptă pentru asta. Am scris și pentru mine, ca să-mi amintesc să o iau mai ușor și să nu ajung la situații din astea greu de reparat. Am scris pentru cei care trec prin așa ceva și nu caută ajutor, din diverse motive. Poate e cineva acolo, undeva, care o să citească și o să realizeze că acest articol este despre el. Poate o să își ia câteva minute să se gândească cum poate să se ajute să iasă din impas. Și am scris și pentru cei sceptici, care consideră că burnout-ul este un moft, deși pe unii dintre ei mai ușor îi conving de existența extratereștrilor decât a acestui sindrom; îi rog frumos să fie deschiși, să se informeze bine înainte să îi acuze de prefăcătorie pe cei care trec prin asta.

***Nu sunt specialist, iar ce am scris în acest articol vine din experiențe personale și citirea de informații din diverse surse. Vă rog ca dacă vi se pare că ați fi în situația de a avea burnout, să vă documentați și, mai ales, să cereți ajutor specializat.