Cum trebuie să fie o duminică sau exemple de fericire a lucrurilor mărunte

Ieri a fost o adevărată zi de duminică, așa cum îmi imaginez eu că ar trebui să fie; am fost foarte relaxată pentru că știam că și azi este liber, așa că stresul cu „aoleu mâine e luni” nu mi-a dat târcoale nici măcar o secundă.

A fost, în sfârșit, cald și soare și am putut umbla în tricou, pentru prima dată pe anul ăsta. Avem un weekend lung, motiv pentru care orașul a fost destul de gol – mă refer la zonele care de obicei nu sunt prea vizitate de turiști, dar sunt aglomerate de către localnici (adică la mine în cartier). Am fost în Westerpark, unde era din nou o piață cu mâncare, am luat niște prăjituri și am stat pe iarbă, la bronzat. Era ceva lume, dar destul de lejer, nu îți săreau în cap copiii si cățeii vecinilor de păturică. Copiii olandezi au dat deja startul la îmbăiatul în așa-zisa piscină din parc, se tăvăleau cu spor, și, deși apa din piscină nu e tocmai curată, tot îmi făceau poftă cu bălăceala lor.

Am băut șampanie și am încheiat ziua la o terasă din cartier, ascunzându-ne sub prelată, lângă lămpile de încălzire, pentru că a venit ploaia (doar nu era să fie cald o zi întreagă, să fim serioși!). La un moment dat, la o masă, o familie care avea trei copii s-a apucat să cânte „Total eclipse of the heart” pe diverse voci, amestecat cu râsete și orăcăieli, în funcție de vârsta copilului, dar le-a ieșit atât de bine că a fost un mini concert improvizat. Când au terminat de cântat l-am auzit pe tată zicând: „sunt atât de fericit azi!” și restul familiei s-a grăbit să aprobe cu chiote. În acel moment, cred că toți oamenii de sub prelată erau și ei fericiți, după cum le arătau fețele.

Azi nu mai e soare și mâine nu mai e liber, dar cred că e o zi perfectă pentru vizitat Haarlem sau Utrecht, încă nu știu care, o să mă hotărăsc eu până ajung la gară.