Cozonac cu lapte

E ora nouă. Mănânc cozonac cu lapte (de soia). Cam târziu pentru această bunătate, dar nu pot să las cozonacul să se usuce, nu? Doar ce m-am întors ieri din vacanța de Paște în România, și am adus ca trofeu acest cozonac, cu soarta hotărâtă: să fie mâncat cu lapte. 

Această vizită a fost un pic mai lungă decât vizitele obișnuite. A fost și mai bună decât vizitele obișnuite. Am avut timp să ajung, să trec prin perioada inițială de adaptare și să mă bucur de vizită cum se cuvine, apoi. N-am alergat să văd pe toată lumea, am fost egoistă, dar am avut timp să stau, cu adevărat, acasă. A fost soare. M-am bucurat de lucruri de care mi-era dor.

Am respirat aerul curat de țară, am văzut cum înfloresc vișinii sub ochii mei, literalmente. Și m-am minunat. Am stat pe bancă, la poartă, cu vecinele, care mi-au mulțumit pentru niște poze pe care le-am făcut acum ceva timp și le-am printat pentru ele, poze care „le arată exact așa cum sunt ele”, după spusele lor. Am spart semințe – nu aveam, dar mi-am exprimat dorința și cineva a dat o fugă la magazin și a adus, nu doar pentru mine, ci pentru toată strada, de la un „colț” la altul.

Pe vremuri semințele se scoteau din saci și se prăjeau pe aragaz, acum s-au schimbat lucrurile. Mi-a plăcut să experimentez iarăși această lene de duminică și sărbătoare, această viață simplă, fără urmă de pretențiozitate, fără întâlniri programate în agendă, fără ore fixe. A fost ca o scurtă întoarcere în copilărie, la vremea când timpul doar trecea, și noi doar ne omoram orele, fără să ne stresăm că nu ne ajung. M-a uns pe suflet. La fel cum m-a uns pe suflet că următoarea generație face exact ce făceam noi, chiar dacă jocurile s-au schimbat un pic și Țările a fost înlocuit cu Exatlon.

M-am și înfuriat de lucruri de care nu mi-era dor. Am respirat și fumul de la focurile pe care le fac oamenii când strâng gunoaiele în curte, în care ard și niște plastic, mai nou. A fost întâlnirea cu România, așa cum e ea, cu bune și rele. Sau, poate e mai bine zis, cu România așa cum mi-o amintesc, ciuntită de schimbările prin care a trecut în anii din urmă, la care eu nu am fost părtașă. Oricum, a fost binevenită această experiență. Dacă aș mai fi stat vreo două-trei săptămâni acolo, scriam și-o carte 🙂 

Am vrut să scriu asta repede, acum, înainte să intru în vâltoarea întâlnirilor programate și să uit, să rămână aici scris negru pe alb ca să-mi amintesc din când în când. Va continua.