Pages Menu
TwitterRssFacebook
Categories Menu

Posted by on 19 Sep, 2011 in Jurnal | 0 comments

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva…

De vreo trei zile, de când am constatat că aproape toți pomii au îngălbenit, îmi răsună în cap numai melodia asta; abia, abia am scos-o din minte aseară, cu o melodie olandeză foarte țopăitoare. Dar de dimineață s-a întors. Are dreptate creierul meu să cânte melodia: chiar a venit toamna. Unii ar zice că toamna a venit în Olanda de pe la începutul verii, și aș putea să fiu de acord cu ei. Dar frunzele galbene abia la sfârșitul lui august au apărut, iar pentru mine ăsta e semnul decisiv. Pe canale culoarea s-a schimbat în câteva zile de la verde la galben, iar acum văd că deja se face portocaliu. În ritmul ăsta, până în octombrie vine iarna (și nici că m-ar mira). În compunerile pe care le făceam pe vremea când eram elevă silitoare, după partea cu frunzele urma partea cu păsările călătoare care pleacă spre țările calde. Din câte văd și îmi amintesc de iarna trecută, rațele de pe canale nu pleacă nicăieri, deci trebuie să schimb puțin cursul compunerii. Nici copil nu mai sunt ca să zic că încep școala. Nu mă frământă așteptări și emoții legate de un nou an școlar, de un „nou început”, dar sentimentul dezamăgirii că s-a terminat vara e tot la fel de puternic ca pe vremuri și tot amestecat cu o bucurie a cărei sursă nu am reușit să o identific niciodată, în niciuna din toamnele pe care le-am petrecut. Amestecătura asta de tristețe, regrete și așteptarea a ceva frumos, necunoscut, a început să mă bântuie. Iar dacă în drum spre casă mă întalnesc cu niște apusuri superbe, e și mai și.

Share!Share on FacebookTweet about this on TwitterPin on PinterestShare on TumblrShare on Google+Share on RedditShare on LinkedInShare on StumbleUpon

Post a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *