O zi la palat, următoarea pe câmp

Cam așa poate fi definită viața mea. Bine, că nici la palat nu mă duc ca împărăteasă, și nici pe câmp ca muncitor, dar, oricum, contrastul mă amuză. Am o viață destul de variată, ca blogger, scriitor și fotograf, și am pasiuni diferite. Într-o săptămână merg la un festival în Cartierul Roșu, în următoarea la vreun eveniment într-o biserică. Îmi place să mă gătesc ca să merg la un spectacol de balet, în săli luxoase, dar îmi place și să urmăresc bobocii în rezervația de păsări de lângă Alkmaar, sau să mă cocoț în vârful dunelor, la mare, în căutare de trandafiri sălbatici.

Luni am fost la un eveniment de presă la Palatul Regal din Amsterdam, la deschiderea unei noi expoziții despre sculptorul Amsterdamului, Artus Quellinus, iar ieri după amiază am ajuns în sfârșit „la mori” (zona cu rezervația de păsări, înconjurată de mori din Alkmaar). Nu mai fusesem de ceva vreme, pentru că stau prost cu energia, așa că a fost bucurie mare pe mine. M-am minunat de cât de înverzit este totul, cât de mare a crescut stuful și cât de mari s-au făcut bobocii și puii de lișiță. E aproape vară, astronomic vorbind. Avem o săptămână caldă, cu soare, și e așa de frumos! Au înflorit teii și e un miros superb în oraș, pe canale sunt bărci, zi și noapte, e atmosferă de vacanță. Când ies din casă am impresia că sunt turist, mă amestec și eu printre nemții care au cotropit Alkmaarul.

Îmi place viața mea variată. Îmi plac oamenii diferiți pe care îi întâlnesc. Uneori îmi amintesc de momentul în care am cunoscut eu primii străini din viața mea, niște francezi care veniseră în România pentru un program de înfrățire între localități. Cum m-am simțit atunci de parcă am făcut cunoștință cu niște extratereștri, ce rușine mi-a fost să vorbesc franceza (aveam vreo 12 ani și învățasem ceva la școală), și cum mă gândeam dacă o să ajung să mai cunosc și alți „străini”.

În Olanda am avut de-a face cu oameni de pe toate continentele, de toate culorile, și mi se pare ceva extraordinar de frumos – atunci când mai stau și mă gândesc la asta, că nu mai observ mereu. Mă gândeam zilele trecute, vorbind cu cineva din America Latină, că ăsta e un vis împlinit. Să cunosc oameni din toată lumea era un vis, la un moment dat. Să văd locuri din toată lumea este un alt vis, ca și acela de a fi față în față cu artă pe care am admirat-o în copilărie doar în albume. Ceea ce părea îndepărtat sau imposibil la un moment dat, a ajuns acum aproape banal. A fost înlocuit de alte vise, alte dorințe. Nu neapărat mai breze. Doar diferite. Dar e bine să facem acest exercițiu, să ne gândim că la un moment dat, în trecut, ceea ce avem acum era un vis. Și să înțelegem că și visele actuale pot deveni realitate la un moment dat.

Revenind la varietate. Nu am apucat să mai scriu pe aici prea mult pentru că am scris pe celălalt blog, că, de, am două bloguri, nu mi-a ajuns unul. Tot vreau și îmi planific să mai scriu aici, pentru că îmi face bine, dar e o luptă cu timpul, și vom vedea cine iese victorios. Scrisul în limba română este deosebit, e o formă de reconectare cu sinele. Am constatat că rămân în urmă cu limba română care se vorbește în România. Apar expresii care îmi sună ciudat. Toată lumea îmi răspunde acolo: „cu drag” (pe vremea mea asta se folosea doar când scriai scrisori). Sau am auzit o prietenă de curând zicând despre o tipă bine îmbrăcată că este „țiplă”. Lucrurile astea nu existau pe vremea când am plecat eu din România. Eu o să ajung să vorbesc demodat; peste vreo încă 15 ani, o să mă citiți ca să aveți de cine râde. Iar eu mă voi chinui probabil în continuare să scriu pe două bloguri, să vă povestesc cum e prin Olanda sau pe unde voi mai fi atunci.

Voi cu ce vă mai lăudați?