Jurnal de duminică

E duminică, și e zi de odihnă, acceptată și de mine cu ceva timp în urmă, după weekend-uri multe petrecute muncind. Citesc draftul unei noi cărți scrise de prietena mea din America, Elena Sandovici, ca să îmi dau cu părerea. Cartea mă transportă (ca și celelalte cărți ale ei) pe un tărâm unde nu am pus piciorul până acum, dar care îmi e familiar din poveștile ei. Visez la New Orleans, mlaștini și aligatori, la insula Galveston, bântuită de fantome. Și începe să bată clopotul bisericii din Alkmaar, ca să mă trezească din visare și să mă readucă în orășelul meu plin de povești, poate nu la fel de interesante ca cele din Texas, dar interesante în felul lor.

Clopotele îmi reamintesc ce mult îmi place să locuiesc aici, lucru pe care îl mai uit în viața de zi de zi. Îmi place să am locul meu în centrul acestui oraș, să aud clopotele bătând la oră fixă și mai lung duminica, după slujbă. Să merg sâmbăta la mica piață care nu mă satisface cu oferta de legume, doar ca să cumpăr un buchet de flori de sezon. Tocmai ce m-am întors dintr-o vizită în România, și sunt în perioada de reacomodare. Mi se pare amuzant să compar cele două lumi în care mi-am trăit viața de până acum. Să locuiesc într-un orășel, undeva într-o țară străină, unde să mă simt stingheră uneori, și de-a locului alte dăți, era un vis de-al meu, o fantezie în care fugeam de lume undeva complet nou, unde să fiu înconjurată de frumos zilnic. Și dacă fantezia nu a fost realizată complet, și, deși nu am fugit de lume în totalitate, am fugit, într-un fel, de multe lucruri. Nu am fugit într-un sat pe malul oceanului, în Portugalia, nici în pădure, în Norvegia (câteva destinații bune de fantezii), am fugit în Alkmaar și îmi place aici. Îmi aduce multă liniște, și nici după trei ani nu m-am săturat de frumusețea străzilor și canalelor pe care mă plimb când ies din casă.

Uneori mă simt izolată aici și vreau înapoi în Amsterdam. Dar gândul de a pleca din această oază de liniște, înconjurată de natură, mă întristează. Azi nu vreau să plec nicăieri. Azi sunt exact unde vreau să fiu. Afară plouă, un semn că vine toamna și că or să fie două luni pline de frumusețe, înainte să intrăm în depresia de iarnă și dorința de hibernare. Le aștept cu drag.

De când m-am întors din România am mare chef să scriu. Creierul meu învârte rotițele specifice și mă mănâncă degetele să tastez mult, să tastez povești. M-am simțit și foarte obosită, așa că nu am reușit să dau curs dorinței de a scrie. Am hotărât că ar fi mai bine să mă odihnesc, dar uite că până la urmă n-am rezistat și am zis să scriu măcar pe blog. Despre vizita în România vă povestesc mai bine data viitoare, dacă nu trece iar o lună până apuc să scriu. Acum mai bine mă întorc la cartea care mă plimbă prin Texas, și la odihna pe care mi-am propus-o.