Prima zăpadă și cum dacă rămâi fără voce se face liniște și în cap

Aseară, pe 20 noiembrie, ningea de mama focului în Alkmaar. Zăpadă umedă, dar multă, care s-a așezat pe acoperișuri și a transformat peisajul pe care îl văd de la geam într-unul iernatic. Dacă aș fi avut voce, aș fi anunțat cu bucurie pisoiul: „Uite, Eric, ninge, hai să urmărești fulgii!”. Cum nu am voce, pisoiul a trebuit să descopere de unul singur bucuriile iernii.

Am o răceală care a început săptămâna trecută. E prima din 2022 încoace, de când am avut Covidul. A părut o răceală ușoară în prima săptămână, dar ea doar și-a luat avânt timp de șapte zile, iar acum e în plină destrăbălare. Aveam o agendă foarte încărcată pentru ultimele două săptămâni din noiembrie. Luni și marți am insistat să țin ședințele planificate, deși mă durea în gât și vorbeam greu, și, după ultima, m-am trezit că șoptesc. A dispărut vocea în câteva secunde. Evident că a trebuit să anulez toate ședințele și trainingurile pe care le aveam săptămâna asta, și, naiba știe, poate și pentru următoarea va trebui.

Eram destul de stresată înainte de asta, acum sunt dintr-o dată calmă, rotițele din creier s-au oprit, la fel și făcutul de planuri și liste de to do. Nu mai am voce, tușesc, nu e de mers nicăieri și nu prea e de muncit nici din casă, la cum mă simt. Nu vă recomand această metodă de a potoli stresul, dar e foarte eficientă! Surprinzător, și anxietatea s-a domolit astăzi, am o stare de zen cum n-am mai avut de mult. Poate sunt febrilă, cine știe. Termometrul nu mai are baterie și urăsc să cumpăr baterii. Niciodată nu știu unde le găsesc și de care să iau (sau cum să le schimb)!

Poate pentru că nu pot să vorbesc, m-am trezit să scriu pe blog. Oricât am vrut, nu am reușit să mai dau pe aici și să mai scriu câte ceva în ultimele luni. Octombrie a fost foarte plin. A început cu mersul în România pentru pomana de un an pentru fratele meu, un eveniment foarte obositor fizic și psihic. La revenirea în Olanda am dormit o săptămână – fiecare minut liber pe care l-am avut. Apoi a trebuit sa recuperez multe chestii, să planific, să muncesc și uite așa e aproape Crăciunul 🙂

Octombrie a fost și o lună de reevaluat lucrurile și luat hotărâri drastice. Am făcut curat în dulapuri și în viață. Sau, cel puțin, am început. Ultimul an a fost pentru mine foarte dificil și am tras de toate lucrurile cât am putut, decisă să nu iau hotărâri în perioada asta în care mă simt rău și să le regret mai târziu. Și, sincer, nici nu știam ce vreau în afară de a face față vieții și a merge mai departe.

După ce treci printr-un eveniment din ăsta traumatizant, e greu să revii la muncă, la oameni. Te chinui, muncești, ții ședințe, ieși în lume uneori, dar totul e ca prin vis. Nimic nu a avut sens pentru mine în ultimul an. M-am simțit străină în viața mea, ca și cum m-a luat cineva și m-a trântit aici și mi-a zis: Hai, descurcă-te! Te miști, vorbești, râzi, dar o faci automat. Te prefaci că te interesează ce se întâmplă în jurul tău, uneori poate chiar îți trezește ceva sentimente lucrul pe care îl faci, dar, în cea mai mare parte, ești amorțit. Supraviețuiești, nu trăiești. Apropierea lui octombrie a fost un moment extrem de stresant, și, odată cu trecerea momentului, m-am mai liniștit. În ultima vreme m-am simțit mai bine în pielea mea și în viața mea. M-am mai dezmorțit. Am început să îmi dau seama ce vreau, care îmi sunt prioritățile.

În continuare am o anxietate ridicată, dar, față de luna martie, de exemplu, sunt mult mai bine. Sper să se mențină claritatea, liniștea, și să pot să îmi văd în tihnă de reconstruirea vieții. Dacă nu m-o mânca pisoiul între timp, că e foarte deranjat de tusea mea și mă tot mușcă.