Marea învârtire de toamnă

Când eram copil, așteptam cu nerăbdare bâlciul de la sfârșitul verii. Nu îmi plăcea prea tare agitația, dar toate lucrurile înșirate pe tarabe, vata pe băț, popcornul cu caramel, și comediile, mai ales comediile, mă atrăgeau ca un magnet. În „lanțuri” nu m-am dat niciodată (sau poate o dată și am șters din minte trauma?), pentru că am frică de înălțime și să stau atârnată într-un scaun de care unii mai și trăgeau, mă îngrozea. Dar era frumoasă senzația din cele mai normale, mai pentru copii. Mă dădeam jos și pământul se mișca puțin și lumea se învârtea în jurul meu câteva minute după. De câteva săptămâni retrăiesc senzația, de data asta fără bâlci și fără comedii. Mă rog, bâlciul e alcătuit din toată lumea care ne înconjoară, dar nu e bâlci oficial de Călărași.

Am mai avut și în iarnă, dar a trecut după vreo două săptămâni. Acum a revenit și nu mai pleacă. Când auzeam înainte de oameni care au vertij, mă gândeam că e imposibil să funcționezi așa. Dar adevărul e că te obișnuiești să funcționezi oricum. Amețeala e mai mare când fac anumite mișcări, ca de exemplu dat capul pe spate ca să mă uit în sus, sau mișcări bruște la dreapta. M-am obișnuit să fiu atentă la orice mișcare. Când merg, nu amețesc propriu zis, adică nu se învârte lumea, dar parcă nici nemișcată nu e. E ca și cum ai merge pe un ponton care se mișcă aproape imperceptibil. După ce fac exercițiile recomandate de fizioterapeut, și funcționez normal, temporar, mă uimește cât de bine e să mergi pe drum drept; parcă și vederea se îmbunătățește. O senzație de greață mă acompaniază mai tot timpul, că de la atâta învârteală te mai ia și greața; uneori mai mult, alteori mai puțin.

De ce apare vertigo? Conform medicului de familie, care a considerat că nu e cazul să mă trimită la specialist și nici măcar la fizioterapie, în cazul meu este vorba de vertij paroxistic pozițional benign (VPPB), care este cauzat de niște cristale ale urechii interne, care se desprind și ajung în canalele cu fluide și plutesc aiurea acolo, generând confuzia creierului, care nu mai poate regla echilibrul corpului (pentru cine nu știe, urechea internă e locul care ne asigură echilibrul). Tratamentul? Două exerciții: manevra Epley, care se recomandă să fie făcută de către un specialist, și exercițiul Brandt-Daroff, pe care îl faci singurel acasă. Ambele presupun aplecarea capului în diverse moduri care, teoretic, ajută la rearanjarea cristalelor care plutesc aiurea pe canale.

Deși minunatul medic de familie mi-a dat un link către manevra Epley, cu recomandarea să o fac acasă, am decis să merg la fizio, după ce am citit un pic pe net despre riscuri. Sinceră să fiu, nu cred că fizioterapeutul a executat corect manevra, pentru că nu a făcut toate mișcările pe care le văzusem în video. Și pentru că nu a avut niciun efect. Măcar am obținut o a doua opinie, care a confirmat diagnosticul. Așa că acum fac Brandt-Daroff acasă, dimineața și seara, și am deja ceva îmbunătățiri. Dar cel mai trist e că, și dacă te vindeci pe moment, ai toate șansele să revină. Recomandări ca să eviți revenirea? „Evitați stresul”! Mda, succes cu asta…

Poți învăța să trăiești cu vertijul, dar afectează destul de mult calitatea vieții. Îmi e greu să fac poze pentru un timp mai îndelungat, pentru că mișcările pe care le presupune fotografiatul mă amețesc, ceea ce generează greață, ceea ce duce la o vagă durere de cap (și la lipsa chefului de a mai face poze sau orice altceva). Pentru un fotograf, este un handicap foarte mare, aș zice. Și pentru că în același timp am și o accidentare la șold, nici nu pot să îmi fac plimbările lungi și dese prin pădure, să limpezesc creierii. După cum vedeți, nu am început toamna bine. Dar nu-i nimic, o să mă dreg până la urmă. Cu puțin noroc, înainte de Crăciun!