Am călcat strâmb

Îmi pare rău pentru cei care ajung la acest articol căutând povești mai interesante, aceasta este o poveste despre cum am călcat eu strâmb pe stradă (iar). Cei care îmi citesc blogul de mai mulți ani s-ar putea să țină minte că acum ceva timp am avut entorse la ambele glezne, una după alta. Între timp mă refăcusem, povestea entorselor era aproape uitată.

Ei bine, în martie anul ăsta am reușit să îmi sucesc iarăși niște tendoane la unul din picioare (se pare că martie nu e lună bună pentru mine). Nici măcar n-a fost ceva deosebit, doar mergeam pe o stradă pavată, probabil căscând gura la ceva bun de fotografiat, când piciorul stâng a derapat de piatra lustruită de alți pantofi și a aterizat într-o poziție dubioasă. N-am căzut, nu m-am văitat. M-am recompus repede, am înjurat în gând (cred) și am mers mai departe. După aceea, timp de vreo lună, mă mai trezeam cu câte o durere măricică, care trecea însă destul de repede, până acum două săptămâni, când n-a mai trecut. A venit și a rămas. Noroc că pot să lucrez de acasă.

Am stat cuminte în casă, ieșind doar, cu chiu cu vai, până la supermarket. Și până în parc într-o zi. Acum e mult mai bine, ieri și azi am ieșit în lume, trag speranțe ca în curând să revin la normal. Atât de normal pe cât se poate, că nu cred că o să pot să fac sport prea curând. Probabil că de-aia s-a și întâmplat „minunea”, că tocmai mă hotărâsem să-mi fac un abonament la ceva mișcare. A zis glezna mea că mai bine stăm noi cuminți pe canapea și mâncăm înghețată, cui îi trebuie sport, că oricum e frig vara în Olanda și nu umblăm în rochii prea decupate. 

Lăsând gluma la o parte, a fost tare frustrant să fiu consemnată la domiciliu. Azi, când am ieșit la soare, am simțit că am înviat. Prin oraș e frumos, din ce în ce mai verde și din ce în ce mai cald. Au fost 21 de grade în Amsterdam, a stat lumea la plajă prin parcuri, pe marginea canalelor, pe casele-bărci plutitoare, pe unde s-a putut.

E frumos în parc, dar mie mi-e dor de o pădure adevărată, vreau să merg să fac hiking prin parcurile naționale. Bine, ar fi și mai frumos dacă aș putea să mă duc să stau în vacanță vreo două luni într-o pădure, unde să aud numai cântec de păsărele. În ultima vreme visez că mă mut undeva la țară, unde să am grădină și o viață mai liniștită. Probabil că este vârsta, că mulți dintre prieteni au aceleași dorințe. Poate în câțiva ani o să fim toți țărani, în căsuțe înconjurate de verdeață, în Olanda sau prin alte țări, rămâne de văzut. Până atunci, creștem grădina de pe balcon și visăm, facem planuri. Și ne vindecăm glezna, că nu se poate lucra în grădină în halul acesta, nu?