Pages Menu
TwitterRssFacebook
Categories Menu

Posted by on 8 Iun, 2012 in Jurnal | 0 comments

Run Forrest, run!

Nu știu alții cum sunt, dar eu chiuleam de la orele de sport de câte ori aveam ocazia. Probabil că în Olanda nu se chiulește, pentru că am senzația că toată populația acestei țări face jogging dimineața, la prânz și seara. Asta trebuie să fie ceva ce li se bagă în cap de mici, altfel nu îmi explic atâta pasiune pentru sport. Și nu doar alergare; în fiecare zi văd pe canale oameni care trag la vâsle în caiace, iarna abia așteaptă să înghețe apa ca să se pună pe patinat, iar de bicicleta zilnică nici nu e cazul să pomenim, că pentru olandezi nu mai e un sport, este deja ca mersul pe jos. Dar cei care m-au tot pus pe mine pe gânduri sunt ăștia cu alergatul lor. Am un vecin care a alergat toată iarna în pantaloni scurți, și n-a făcut pauză nici la minus 11 grade. Colegii de serviciu, cam toți, aleargă sau merg la sală. Probabil că este vorba de mentalitatea diferită a altor nații, nu doar a olandezilor. În România, deși din ce în ce mai mulți oameni au început să facă sport, tot sunt foarte mulți care nu ar face sub nicio formă. Nu ne place și n-avem chef. Știu persoane care s-au chinuit să dea jos muulte kilograme cu niște cure de slăbire îngrozitoare, cu împachetări și electrostimulări foarte costisitoare, dar nu s-au apucat de sport nici în ruptul capului. Practicarea sportului doar pentru întreținere e un obicei nu prea iubit de români. Eu sunt unul dintre acei români, care nu s-au gândit să facă sport decât atunci când kilogramele au ajuns la un număr mai mare decât ar trebui. Și m-am mobilizat de câteva ori, m-am apucat de tae-bo și de alergat în parc. De mers la sală pentru exerciții, am făcut-o o singură dată și nu mi-a mai trebuit. Mi se pare extrem de plictisitor. Fuga prin parc era ceva mai interesantă, gen Fuga-fuga-prin-porumb, unde câinii maidanezi erau cei care mă făceau să mă simt mistreț încolțit. Trebuia să alerg tot timpul cu urechile ciulite și privirea setată pe dibuirea patrupedelor. Cand vedeam haita, lăsam alergatul și mergeam linistită, eventual în altă direcție, dacă se putea. Pe lângă patrupede, mai erau și haitele de baiețași, care, deși nu erau violente, îmi strigau prea multe încurajări și, tot încercând să îi ocolesc, ocoleam pe drumul spre casă. În felul ăsta, și joggingul a picat repede. Tae-bo a fost cel mai de succes, dar era tare greu să mă mobilizez pe la ora 7, când terminam munca, dacă aveam noroc, asa că am renunțat și la ăsta. Când am ajuns în Olanda și am început să merg cu bicicleta, am constatat câta vreme a trecut de când n-am mai făcut sport. La primele drumuri cu bicla am crezut că o să crăp. Drumul meu până la serviciu este de aproximativ 30 minute de pedalare. Vă dați seama, pedalat juma’de oră pe o biclă fără viteze, mai ales când sunt și poduri de urcat! Dar m-am obișnuit, după o perioadă. Tot nu sunt la fel de rapidă ca olandezii, dar mă tratez.

Acum m-am hotărât să fac un pas înainte și să mă înscriu în rândurile celor care aleargă. Mai ales ca a venit vara (cel puțin în teorie…). Am început încet, ca un om care n-a mai facut sport de ani de zile. De două, trei ori pe săptamână, câte o jumătate de oră. Nu pot să alerg prea mult (ca să nu zicem deloc), așa că am ales programul care presupune 3 minute mers, 3 alergat, crescând treptat numărul minutelor de alergat, în funcție de cât crește și rezistența mea. Și rezistența crește, să știți, ca Făt-Frumos. Crește chiar după primele două sedințe. Partea cea mai grea este însă găsirea acelei jumătăți de oră care să fie dedicată alergării. Trebuie să fac slalom printre cursurile de olandeză, invitațiile la bere, dorința de a merge la cumpărături joia (că e singura seară când aproape toate magazinele sunt deschise și după ce termin eu programul de lucru), ploaia care uneori se încăpățânează să fie torențială fix atunci și multe alte motive pe care le poate găsi un om doar ca să nu meargă să facă sport, deși știe că a fost demontrat științific că prelungește durata de viață cu niște ani buni.

Până una-alta, mă bucur că am început, că am un parc frumos și o gramadă de zone verzi pe lângă casă și pot schimba traseul, mă bucur că lipsesc maidanezii (încă am tendința să mă opresc atunci când văd un câine, uf) și sper să vă anunț la anul că particip la maraton 😛

 

Update, 20 iunie: azi am fost atacată de trei câini, în parc; din fericire, deținătorul câinilor era aproape, și a reușit să îl smulgă pe cel mai furios dintre ei in timp ce îmi înhățase deja mâna. Concluzia: maidanezi, nemaidanezi, trebuie să fiu cu urechile ciulite la căței proști, în continuare.

Share!Share on FacebookTweet about this on TwitterPin on PinterestShare on TumblrShare on Google+Share on RedditShare on LinkedInShare on StumbleUpon

Post a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *