Frustrările și bucuriile unui blogger mic
Și când zic mic, nu mă refer la înălțimea acestui blogger, ci la faptul că blogul nu este unul foarte cunoscut și citit de tot mapamondul 🙂
Ideea articolului mi-a venit de la un mesaj primit recent, de la un tip care, fără să zică măcar un bună ziua, mă întreabă care-s lanțurile de supermarketuri de prin Olanda, că e și el curios. Eu sunt curioasă cum îi vine unui om asemenea idee, de a da mail și a pune această întrebare unei tipe care scrie pe un blog, despre orice, mai puțin despre lanțurile de supermarketuri din Olanda. De ce nu caută și el pe Google, ca toată lumea? Acesta nu este nici primul și cu siguranță nu va fi nici ultimul mesaj de acest fel. Am avut onoarea să primesc tot felul de mailuri, care mai de care mai ciudate, inutile, nebune etc. Dar s-a nimerit ca el să mă convingă să scriu. Răspuns nu și-a primit, am lăsat omul să fie în continuare curios, dar poate fi bucuros că m-a inspirat să scriu un articol.
O să încep cu frustrările, că așa-mi place, să las ce-i mai bun la urmă. Cel mai tare mă frustrează emailurile primite. Îmi scriu mulți oameni, unii ca să pună întrebări fără sens, alții ca să mă invite la cafea, alții ca să-mi ceară bani. Puțini (dar buni), destul de rar, ca să îmi spună că le-a plăcut blogul, că le-a fost folositoare vreo informație, sau că i-a ajutat să citească despre problemele mele de român în Olanda și nu numai. Dar, cei mai mulți, îmi cer informații despre găsirea unui job în Olanda sau/și despre viața în Olanda.
Ce-i frustrant în toată treba asta, vă întrebați? E frustrant că eu răspund fiecăruia (cel puțin asta făceam până de curând), de multe ori am scris mailuri stufoase, cu multe informații. Iar ei, cam în 70% din cazuri, nu îmi mai răspund, că îi doare mâna probabil să mai tasteze și-un mulțumesc. E frustrant că, de cele mai multe ori, informațiile pe care ei le cer sunt deja pe blog. Dar le e lene să citească, mă gândesc. Le e lene să dea click pe un link, ei își doresc ca eu să studiez website-urile și să le fac rezumat. Ca să evit acest tip de frustrări, și ca să salvez o bucată din timpul meu, care oricum nu-mi ajunge pentru tot ce am de făcut, am hotărât să schimb politica de răspuns la mailuri. Locuiesc în Olanda, asta nu înseamnă că sunt expertă în tot ce ține de Olanda. Timpul meu e prețios, oamenii pot să-și caute și singuri pe internet informațiile necesare. Cât despre întrebările fără sens… cred că e clar că nu are sens să pierd vremea.
Mă mai frustrează, uneori, lipsa de feedback de pe blog. Sunt doar puține comentarii, de uneori mă gândesc că, de fiecare dată, doar aceiași cinci oameni citesc articolele (deși știu că-s mai mulți, că îmi arată statisticile). Mă calmez mereu cu gândul că și eu las foarte rar comentarii la alții, deși îi citesc și-mi plac. N-avem timp, dom’le, n-avem destul timp.
Mă frustrează că unii prieteni nu aruncă nici măcar un ochi pe blog. Că unii consideră probabil și-n ziua de azi că eu am un blog de rețete. Și mă-ntreb mereu: n-or fi și ei curioși să afle ce debitez p-aici? Că poate scriu despre cum i-au înșelat pe ei partenerii 🙂
Mă chinuie lipsa de timp sau de forțe ca să scriu atât de mult cât aș vrea. E frustrant faptul că încă mă cenzurez în ceea ce scriu, că nu pot să mă deschid suficient, așa cum face Chris și-mi place mie mult, că mă tem că unii oameni mă vor judeca, că alții nu mă vor înțelege.
Și-acum, să trecem la bucurii. Când am început să scriu pe blog, m-am gândit să o fac pentru familie și prieteni. Între timp, cercul de prieteni s-a lărgit considerabil. Sunt mii de oameni care citesc blogul în fiecare lună, oameni pe care nu-i cunosc, oameni care ajung la el în diverse moduri. Pe unii dintre ei i-am și întâlnit, alții îmi sunt doar prieteni virtuali și mi-e drag de ei, așa, de la distanță. Asta e, cu siguranță, cea mai mare bucurie pe care mi-a adus-o blogul: oamenii pe care i-am cunoscut prin intermediul lui. Compensează pentru toate frustrările, cred.
Unii au citit ce-am scris, și-au identificat propriile trăiri în articole, m-au cunoscut prin intermediul lor și m-au simțit prieten. Chiar și dintre oamenii care mă cunoșteau deja, unii m-au descoperit mai mult prin intermediul blogului. Faptul că pe unii oameni i-a ajutat ce-am scris eu, într-un fel sau altul, mă bucură mult. Că unii și-au găsit și timp să-mi spună asta, mă bucură și mai mult.
Blogăreala e unul din lucrurile pe care le fac cu cea mai mare plăcere. Îmi place să povestesc, să fac poze, să împart cu alții lucruri mai mult sau mai putin interesante din viața mea. M-a ajutat mult când am făcut experimentul cu fericirea zilnică. Și, cel mai important, mă face să mă simt fericită, fie chiar și sporadic, pentru că îmi urmez pasiunile. Cele două bloguri sunt oaza mea de liniște, locul meu de joacă, de care avem cu toții mare nevoie.
Nu știu cine-o să aibă răbdare să citească toată vorbăria de astă seară. Dar știu sigur că pe mine m-a făcut să mă simt bine faptul că am scris-o.
Mă puteți găsi și pe 
Eu 🙂
Inteleg perfect ce zici, mai ales zilele astea cand ma intreb (nu pt prima oara) de ce mai tin blogul ala si cui ii foloseste. N am mai scris de ceva vreme, nu vrea si pace. Nici eu nu prea comentez dar chiar citesc ce scrii.
🙂 O sa iti revina cheful de scris, cel mai probabil. Ai nevoie de o pauza. Iar blogul e bun, are o gramada de informatii si poze, cum sa nu-l mai tii?!
Si eu am citit, chit ca-i trecut de miezul noptii. 😁
Eu te citesc cu drag, chiar daca nu las mereu un semn, uneori ma simt aiurea sa ma bag in seama, simt ceea ce as adauga n-ar aduce nimic in plus, asa ca tac si ramane un like in urma..
Hah, cum e si cu mail-urile astea. La mine e liniste, cred ca maxim 7 am primit de pe blog, carora le-am raspuns si-am primit si raspuns apoi, m-am bucurat ca le-a fost de ajutor ce le-am spus. Dar pe celalalt blog de ceaiuri e jale..de nici n-am mai raspuns comentariilor sau mesajelor private, ca te ia durerea de cap.
Eu trec printr-o perioada cu mult timp liber, din pacate, dar fara prea multa inspiratie ptr blog, se pare ca doar calatoriile ma mai scot din zona de confort. Cred c-am sa recitesc tot ce-ai scris despre Olanda, ca tot dau mai des pe la voi. 😁
He he! Ma bucur sa aud ca citesti. Cat despre mailuri, da, e jale. Doar ca eu am o obsesie, mi-e foarte greu sa las un mail fara raspuns – ma tratez insa 😀
Te astept si prin Amsterdam, la o cafea, daca tot ai timp!
Eu am citit cu drag tot ce ai scris. Felicitări și aștept alte articole la fel de interesante!
Mersi!
Bai nene, nu mi-a scris nimeni pana acum sa-mi ceara bani :)). Nici nu credeam ca exista asa ceva :))
In rest iti impartasesc unele frustari, si pe mine ma enerveaza mesajele cu intrebari aiurea, desi raspunsul se gaseste pe blog, sau la un simplu search pe google, la fel si prietenii care nu-si arunca nici un ochi pe blog, si nu neaparat din lipsa de timp ci, cel mai probabil, din comoditate. Iar apoi tot ei ma intreaba ce-am mai facut. Hm, ce sa le zic, „cititi pe blog ca sa aflati!” ?! :))
Cat despre feedback, in general comentariile vin de la aceleasi persoane, adesea tot persoane cu blog, bloguri unde de regula comentezi si tu, practic de la comunitatea de cititori pe care ti-ai construit-o in jurul blogului. De fapt eu personal cred ca treaba asta cu bloggingul are doua parti principale: sa scrii (de preferat cat mai des) si sa-ti creezi o comunitate pe care sa o intretii si cu care sa comunici frecvent. Nici eu nu ma preocup foarte tare de fiecare aspect, pentru ca pana la urma blogul meu este doar un hobby, nu castig bani din el si nici nu intentionez prea curand. Insa e drept ca mananca timp… Foarte mult timp 🙁
Spor in continuare!
Poate s-or gandi ca noi, astia din Olanda, suntem mai bogati :))
Bloggingul, intr-adevar, cere sa te ocupi, pe langa scris, de citit si comentat pe blogurile altora. Dar mie nu-mi place acest schimb reciproc de comentarii, nu ma-ncalzeste foarte tare; plus ca, asa cum zici si tu, este un hobby, vreau sa imi faca placere in continuare sa o fac.
Mersi, spor si tie!
Buna Dana! 🙂
De aproape un an, se pare ca fac si eu parte din comunitatea bloggerilor mici… M-am recunoscut in aproape toate „frustrarile” tale si recunosc, cu toata sinceritatea, ca sunt momente in care-mi vine si mie sa reactionez asa cum ai facut tu astazi.
Scriu din placere si dintr-o mare pasiune pentru calatorii, dar mai ales din dorinta de a-i ajuta pe ceilalti. Nu am nici-o treaba cu turismul si nici nu am un business in sensul asta. Din contra, as zice eu! 😛
Cel mai frumos lucru care mi s-a intamplat, de cand am acest blog, a fost sa va cunosc pe voi, cateva bloggerite cel putin la fel de pasionate ca si mine, care faceti lucrurile din placere si fara alte interese ascunse. Mi-ati dat incredere in mine, in ceea ce fac si motive in plus de a continua sa scriu.
Feed-back-uri primesc rar, in general de la persoane cunoscute sau tot de la voi, chiar daca „vad” zilnic zeci si uneori sute de persoane care se „perinda” pe blog. Asa apar intrebarile acelea cu „daca nu cumva… e ceva in neregula cu ceea ce fac?” 😀
Inca nu au inceput sa-mi ceara bani, slava Domnului! Dar mi s-a intamplat de fff multe ori sa primesc mailuri, sa ajut oamenii cu info, pt ca mai apoi sa nu primesc nici-un feed-back. O fi fost bine? O fi fost rau??? Numai Dumnezeu stie!
Regret enorm ca nu am mai mult timp la dispozitie pt a scrie! Imi e din ce in ce mai greu sa ma impart intre activitatile casnice, job, lectii cu copii, drumuri lungi la terapie pt problemele mele de sanatate. Patru ore „legate”, fara a fi perturbata de ceva sau cineva, in care sa pot scrie un articol bine documentat, corectat si ras-corectat gasesc din ce in ce mai rar… 🙁
Dar nu ma las!!! Noi sa fim sanatosi!
Suntem o comunitate extrem de frumoasa si unita, din care imi e mai mare dragul sa fac parte. 🙂
Spor la scris si tinem aproape!
Cu tot dragul, admiratie si respect pentru munca voastra,
Alina
Mersi! 🙂
Ce am uitat eu să zic în articol e că mă bucur că, deocamdată, n-au dat toți trolii și haterii de blogul meu, că la aia nu știu cum fac față.
Și mie îmi place comunitatea descoperită, a bloggerilor mici/mari și talentați, mi-e drag să citesc care pe unde-a mai umblat, să văd poze frumoase, fără articole publicitare deghizate și alte minunății.
Spor la scris și ție, și sper să te poți „ține” de blog!
Iti inteleg si impartasesc frustarile desi eu nu am atat de multe comentarii… dar unele chiar pot fi agasante :).
🙂
Cel mai important este ca faci ceea ce iti place, ca imboldul de a scrie vine dinr-o nevoie interioara, este o bucurie pentru tine. Asta se vede din ceea ce scrii Si place si celorlati. Este bine sa fi blogger mic, nu ai constrangeri. Am observat la cei care au ineput sa scrie din placere si au sfarsit prin a scrie pentru bani. Scrisul lor nu mai atragea in aceeasi masura.
Si pentru mine scrisul este o placere. Dar lipseste cheful. Si, in plus, ma gandesc: cine are chef sa citeasca ce scriu eu? De fapt, cred ca nu am eu chef nici de scris, nici de citit. Ceea ce reflecta, pana la urma, cheful de viata.
As vrea sa mai aduc in discutie ceva: lipsa unui raspuns la e-mail-urile tale de raspuns. Cred ca face parte din cultura noastra. Nici nu ne gandim ca ar fi frumos sa si raspundem cand primim informatiile solicitate. Este suficient un simplu multumesc. Dar, daca tot am primit ce aveam nevoie, ce sens ar mai avea?!
Sunt total de acord – referitor la lipsa constrangerilor. Pana cand o sa imi ofere cineva mii de euro ca sa scriu pentru bani, o sa continui sa scriu ce am chef si cand am chef 😛
Te inteleg ca nu ai chef, am si eu perioade din alea. Din fericire, nu sunt obligata sa scriu daca nu am chef, asa ca astept pana cand imi revine pofta. Probabil ca si la tine o sa revina 🙂
Iar lipsa multumescului cred ca nu face parte din cultura noastra, ci indica doar gradul de educatie al omului. Asta e, sper sa mi se adune acolo, undeva, niste bile albe ca ajut oameni gratis si nici nu cer multumiri la final, hahaha!
Si eu sunt de acord cu tine: nu multumim din cauza lipsei de educatie. pacat ca nu intelegem ca putin mai multa educatie ne-ar imbunatati calitatea vietii.
Hahah, sa te amuzi, si eu am primit cereri de bani ca deh, doar lucrez la comisia europeana (de parca as intoarce eu aici banii cu lopata, si pot sa iau cate 1 hartie zilnic sa o pun in buzunar, ca nu e bai). Fata de tine nu ma obosesc sa raspund.
Am primit si mailuri cu intrebari de la prietena lui prietena (stii tu). Am raspuns, am pus pasii de emigrare, experienta proprie. Unii nici nu s-au obosit sa citeasca tot ci preferau sa ma intrebe si sa le dau mura in gura, altii au citit si gandit cuvant dupa cuvant. Am salvate acele mailuri, si cand ma mai intreaba cineva ii dau copy paste de acolo.
Parerile mele sunt (as fi vrut sa scriu Parerea mea, dar clar am mai multe pareri, sunt o doamna!! 😀 ):
-blogul il scriu pentru sufletul meu. Scriu ca vreau, scriu ca o forma de jurnal dar public, activ, cu riscul sa iau si 2 palme virtuale; loc unde sa scriu ca o forma sa imi exersez si corectez greselile de limba; ca un loc de unde sa imi aduc aminte (ma lasa memoria), dar si sa dau si la altii anumite constatari.
– sunt romani lenesi. Da, vor mura in gura. Eventual sa le gasesc si casa si job.
– scoala romaneasca e de proasta calitate: pe cei slabi de inger i-a directionat aiurea si ca asa merge viata: daca nu ai pe cineva esti mort, e musai sa reproduca din manual sau din ce zice profesorul (vezi sa le zicem pas cu pas). Le-a omorat initiativa, cercetarea, le-a omorat curiozitatea
– sunt romani care nu stiu sa inteleaga ce citesc, nu stiu sa execute 10 pasi din ceea ce citesc. Cica ii zice analfabetism functional si sufera cam 30-40% din romani: citesc si nu inteleg; citesc si nu reusesc sa ansambleze ceva de la Ikea dupa pasii in vorbe – noroc de poze, citesc hartia de la primarie unde li se cer 5 pasi de facut si adus acte si nu reusesc sa o duca la capat.
– sunt foarte multi romani care se descurca. Si ii admir. Blogul mi i-a adus aproape pe unii.
– ma doare fix in c*r daca blogurile nu imi sunt citite de cei din familie. Cei care ajung pe bloguri la mine ajung pt ca sunt interesati de subiect. Si cauta. Si dau click. Si intreaba si descopera si invata singuri. Sunt oameni liberi.
Oooo, pai tu, de la Comisie, sigur ai bani! Ia sa-mi trimiti si mie ceva, pentru craciun!
In rest, zici foarte bine ce zici, sunt total de acord. As vrea doar sa pot sa aplic si eu putin mai multa nepasare, lucrez la asta, ajungem noi si-acolo 😉
mai bine decat explic eu, explica Niculina Gheorghita, de la minutul 4 (sa sari partea de la inceput) – cum actionez, si cum mi se pare mie firesc ceea ce fac – sa fac pt mine! altfel nu mai fac.
https://www.youtube.com/watch?v=JkNijj9fvN0
Sunt oameni care cer ajutor dar nu in sinele lor nu vor sa fie ajutati.
Aah, iubirea neconditionata! Nu cred ca e in codul meu genetic 😛
la mine e. Dar decat sa am indoieli si sa fac cu inima ‘neimpacata’ mai bine spun nu. Mi-a trebuit multi ani sa invat sa zic NU (contrar educatiei moldovenesti= capul plecat, fimeie!), mi-a luat sa inteleg ca acolo unde pun suflet 100% totul merge.
Unul din principiile care ma ajuta sa reusesc este: stiu ca voi reusi, poate chiar azi – dar doar daca am nevoie cu adevarat (adica nu o sa imi iasa de a X a pereche de pantofi) dar cel mai fain imi iese pentru cazurile mele umanitare. Ma minunez zi de zi ca eu pun un pic de timp, cateva emailuri si discutii, si oamenii in jur se mobilizeaza si ma sustin!
Si nu e fericire mai mare decat sa vad ca acolo unde am contribuit putin lumea e mai buna!!!
Mi-ar place sa las job si sa ma ocup numai de voluntariat, dar na, cineva tre si sa munceasca in casa asta….
Ei, cine stie, poate intr-o zi vei putea sa faci si asta, daca e ceea ce-ti doresti 🙂
Cat despre faptul ca fac ceea ce fac din bunatate sau nu, ce sa zic, cred ca e un pic prea mult sa discutam asa ceva in cazul unor raspunsuri la e-mailuri. Sigur, raspunsurile mele ajuta niste oameni, dar la fel de bine i-ar ajuta si ceea ce gasesc la o cautare pe Google. Sau un telefon la institutiile abilitate. Acest blog nu are scop indeplinirea de fapte bune si nici nu-mi asum rolul de posibila Maica Tereza a romanilor plecati in strainatate, sau a celor care vor sa plece.
Daca e sa ajut oameni sau animale, o s-o fac cu siguranta in cadrul altor proiecte, nu aici. Si fac asta uneori, si-o fac fara sa astept ceva in schimb (desi sunt de parare ca si iubirea asta „neconditionata” este doar o alta forma de egoism, sa ne simtim noi bine cu noi insine, ca am facut ceva bun – sigur, nu e la nivel constient – si pot sa-mi sara in cap toti bunii credinciosi si bunii samariteni ca indraznesc sa zic asa ceva) 🙂
Incep si eu sa primesc foarte multe mail-uri aiurea, in special dupa ce am avut o perioada in care am fost nevoita sa-l distribui putin. Unele chair erau aiurea, de la persoane care nu cred ca stiau unde locuiesc, cu ce ma ocup si daca pot sa-i ajut. Dar, la fel ca si in situatia ta, eram intrebata aiurea. Ideea e ca aici nu depinde doar de timp, dar daca as fi stiut raspunsul intrebarilor, l-as fi dat cu cea mai mare placere. Imi place cand oamenii apeleaza la mine pentru diverse lucruri, in special sfaturi. Deci nu ar trebui sa te supere prea mult lucrul asta. Inteleg, s-o faca in limita bunului simt, banuiesc ca asta-i motivul frustrarii. Stii cum sunt oamenii.
Nu ma supara faptul ca oamenii imi scriu ca sa ma intrebe una-alta. Imi face placere sa-i ajut. Altfel n-as mai fi raspuns fiecarui mail. Ma supara atunci cand informatia pe care o cer se afla deja in articolele mele, sau cand le trimit niste linkuri unde pot gasi informatia si ei nu o citesc. Sau cand se poarta ca si cand singura mea ocupatie ar fi raspunsul la mailurile lor, ca si cum as fi datoare sa fac asta.