Concluzii la finalul jurnalului fericirii lucrurilor mărunte

„Fericirea-i un lucru mărunt
E o aripă care vibrează
Fericirea-i un lucru mic
Un pitic, ce dansează.”

Am terminat experimentul cu înregistrarea fericirii zilnice acum o săptămână și-am zis să îmi dau puțin timp înainte de a scrie concluziile. Întrebarea care e pe buzele tuturor este dacă sunt mai fericită acum, după acest experiment. Și răspunsul sincer este: nu. Ar fi bine să fie atât de ușor! Oricum, nu acesta era scopul experimentului. Întrebările pe care mi le pun eu la final sunt: m-a ajutat într-adevăr să îmi schimb felul de a privi viața de zi cu zi și viața în general? o să mă ajute să fiu mai fericită pe viitor? am învățat ceva bun din el?

Răspunsurile la aceste întrebări sunt cât se poate de pozitive. Cred că numai ideea de a avea acest proiecțel a fost un lucru bun, care m-a făcut să mă simt mai bine, să-mi dea un scop chiar și în zilele în care nu vedeam vreunul. Am fost uimită cât de mult m-a ajutat să îmi ridic moralul. Au fost zile în care nu am vrut să scriu nimic în jurnalul fericirii, pentru că mi se parea că nu am ce scrie, că ziua a mers prea prost și că forțez lucrurile prea mult. Dar să știți că forțarea asta e bună (în anumite limite, însă): creierul nostru crede ce-i spunem noi să creadă. Momentele acelea în care stăteam cuminte și derulam tot ce s-a întâmplat pe parcursul zilei erau ca un fel de meditație. Iar faptul că încercam să îmi deturnez gândurile de la lucrurile neplăcute a ajutat enorm.

De multe ori eram tentată să povestesc astfel întâmplările: ”am avut o plimbare relaxantă astă seară, deși restul zilei am fost plină de nervi și m-am certat cu trei oameni”. Mi-am dat seama că ăsta este stilul meu general de a aborda evenimentele, că mai întâi mă concentrez pe cele negative, apoi, dacă e și ceva pozitiv, e așa, ca un bonus neașteptat, și că de obicei nu dau atât de multă importanță aspectelor pozitive cât le dau celor negative. Jurnalul m-a învățat să încep să acord cel puțin aceeași importanță tuturor aspectelor vieții, dacă nu pot încă să le pun în prim plan pe cele pozitive. Este mult mai ușor să te concentrezi pe rele, că doar acestea sunt din belșug; sunt, uneori, atât de multe, încât nici nu le mai vezi pe cele câteva bune. Dar, chiar și atunci când nu sunt mai multe, tot suntem tentați să ne legăm mai mult de ele.

Recitind toate zilele, am constatat amuzată că cea mai mare fericire în luna februarie a venit de la prieteni, călătorii și mâncare. Nimic nou, de fapt, era un lucru știut.

Ca și concluzie: experimentul meu și-a atins scopul (în mod surprinzător aș zice, pentru că nu aveam prea mari speranțe). N-am mai notat de atunci nicăieri lucrurile bune care mi s-au mai întâmplat în această perioadă, dar cred ca o să reiau, o să le scriu undeva, pe un caiet. Vă recomand să îl încercați, dacă vă tentează. Însă sunt de părere că, pe termen lung, nu trebuie făcut zilnic. Pentru că (mai ales dacă de fel ești o persoană cinică și depresivă) te vei forța de prea multe ori să vezi lucrurile bune, până când acest exercițiu va deveni o frustrare și te va enerva, și atunci s-a dus pe apa sâmbetei scopul inițial. Cred că avem nevoie și de zile în care să ne plângem de milă, în care suntem nervoși și ne descărcăm nervii, în care totul ne cade în cap și noi stăm acolo, pe podea, cu cerul căzut peste noi. Eu una știu că am nevoie de zile de astea, și n-o să zâmbesc tâmp și n-o să mă prefac că-s fericită atunci când nu-s. Poate doar uneori, pentru că unii oameni deștepți zic că dacă ne prefacem că suntem fericiți, ajungem și noi s-o credem 🙂