La pădure de ziua mea

A fost ziua mea luna asta. Am împlinit un frumos număr de ani dar nu am avut chef să serbez ca de obicei, cu tradiționalul mers la un bar sau picnic. Am avut chef să merg undeva, sa fiu într-un loc necunoscut de ziua mea. Și am mai vrut să fiu în natură, într-o pădure, la munte. Mi-e dor de teren înalt, n-am mai făcut de mult o vacanță la munte și visam la aerul curat, la peisaj diferit de câmpiile plate ale Olandei, la picioare obosite de urcuș.

Și uite-așa am ajuns în Germania, în Parcul Național Eifel, în apropiere de Köln. La doar trei ore cu mașina de Amsterdam, a fost o opțiune foarte bună având în vedere timpul scurt pe care îl aveam la dispoziție. Un loc foarte frumos, cu păduri și lac, nu foarte înalt dar destul cât să îmi satifacă cheful de munte. Am stat într-un sătuc ca de poveste, la un han de poveste – pe bune, era decorat cu cărți și personaje de poveste, având inclusiv un unicorn la parter 🙂

Am umblat prin pădure după pofta inimii, am mâncat mure la greu și am descoperit niște limacși portocalii pe care inițial i-am crezut de plastic și ne-am apucat să îi împungem cu bețe ca să vedem dacă mișcă! Plouase, era un aer curat și mirosea a pământ ud (miros pe care nu-l prea gasesc în Olanda, unde e doar nisip peste tot), a frunze umede și un pic mucegăite, a ciuperci. Am găsit o mare varietate de ciuperci, precum și melci albi, dar cam astea au fost descoperirile. N-am văzut căprioare și nici pisicile sălbatice cu care se laudă parcul. Sunt sigură că ne urmăreau ascunse bine prin copaci și se hlizeau la noi când făceam poze sau la mine când ma strâmbam la vederea limacșilor.

A fost o plimbare mai mult decât binevenită. Prea scurtă. Mi-a prins bine acest shot de verde, de natură, de liniște și admirat stelele noaptea. Aș fi petrecut cu plăcere o săptămână acolo, să nu fac altceva decat plimbare prin pădure, citit, mâncat flamkuchen. Poate data viitoare.