Am revenit pe blog

E ceață afară și arată ademenitor pentru o plimbare de dimineață. Pe vremuri mă deprima iarna de Olanda, cu zilele ei gri și întunecate, cu ploi și vânt care taie prin straturile de îmbrăcăminte, oase, și suflet. Zilele trecute, întorcându-mă de la piață cu un buchet de lalele mov în brațe, mă uitam peste canal la griul nesfârșit și umezeala din aer (care nu știu cum poate fi numită, că nu era nici ceață, nici ploaie, nici burniță) și mă gândeam că îmi place. Că e frumos să ai vreme bună de hibernare, și că o plimbare prin această vreme se simte excelent. Ce înseamnă 15 ani diferență!

Aș putea spune că persoana care scrie acest blog nici nu mai este cea care l-a început. Atâta schimbare a fost între timp. Această concluzie e ca un fel de bilanț pe care nu l-am mai făcut anul ăsta. Nu am mai scris pe aici din iunie. A fost nevoie de o pauză. Pe lângă lipsa timpului, am simțit că acesta nu mai este un spațiu în care mă simt confortabil să scriu gânduri personale, noutăți. De fiecare dată când încercam să revin, mă loveam de un blocaj. Încă scriu cu reținere, nu știu dacă această revenire este pe bune. Nici acest text nu se lasă scris ușor. Dar îl voi scrie, că doar nu m-am chinuit degeaba să îmi amintesc parola de la blog!

Mă uitam la un articol de acum un an, în care îmi propuneam ca 2025 să fie anul simplificării. Nu mi-a reușit de la început, dar până la finalul anului am simplificat, dacă nu neapărat întreaga viață, măcar gândurile și planurile de viitor. A fost anul în care am spus ”nu” mai des decât de obicei. Ce-i drept, de multe ori forțată de lipsa de energie. Dar e un antrenament bun, că acum mi-e mai ușor să o fac, și e bun un ”nu” ușor la casa omului. Am zis și ”da” destul de des. Am făcut câteva plimbări frumoase, am întâlnit oameni noi și interesanți, inclusiv pe Majestatea Sa Regele Willem-Alexander al Olandei, la un eveniment al jurnaliștilor, și am avut ocazia să îi spun cine sunt și ce fac. Acum pot să dorm liniștită că mă cunoaște regele Olandei, dacă am nevoie de ceva, doar îi scriu o scrisoare 🙂

Anul trecut a fost un an mai bune decât precedenții, cu lucruri bune care au venit în direcția mea. Printre ele, faptul că pisoiul Eric este în remisie diabetică. E un mic miracol, având în vedere situația în care era acum doi ani și cât am tras cu el. Sper să se mențină și să mă bucur de prezența lui încă mulți ani. Trecerea la noul an a fost făcuta în liniște (cu excepția artificiilor care au durat mai mult de o oră!), fără tam-tam, fără rezoluții, planuri, cuvinte ale anului pentru a seta intenția sau alte lucruri pe care obișnuiam să le fac. Singura intenție e să fiu prezentă în viața mea și să plutesc pe val, să fac ce pot cu ceea ce îmi trimite viața.

Poate valul va aduce și articole mai multe pe acest blog. Acum, că mi-am făcut curaj și l-am scris pe primul după blocaj, poate mai vin și restul care stau acolo la coadă dar nu au îndrăznit să iasă.