Cum ar fi să suferim de seninăte și speranță

Zilele trecute mă plimbam prin parc, într-una din plimbările mele zilnice pentru a limpezi creierii, când mi-a venit o idee: cum ar fi ca în loc să suferi de anxietate, să „suferi” de opusul ei. În loc să ai mintea chinuită de gânduri negre, de frici, de toate scenariile despre cum ar putea să fii lovit în continuare de viață, să ai mintea plină de optimism, de bucurie pentru tot ce te înconjoară. Să construiești în cap, în permanență, scenarii pline de lucruri bune și bucurii. Și nu mă refer la a fi optimist, în general. Mă gândesc la o persoană care să dedice la fel de mult timp acestor gânduri despre toate lucrurile minunate care se pot întâmpla, la fel cum dedică un anxios gândurilor negre. Oare ar deveni o boală psihică? Oare deja există (după cum știm, viața bate filmul, deci e posibil să existe deja).

Pornind de la aceste gânduri care m-au amuzat un pic, am decis să fac un exercițiu zilnic, în special când mintea mea o ia la plimbare și ia la rând toate lucrurile care au mers rău în viața mea și toate care ar putea să meargă rău în continuare. Exercițiul constă în a face un efort de a transforma gândul într-unul pozitiv, de a îmi imagina o rezolvare fericită a situației respective. Fără reguli, fără limitări, să încerc să imaginez cel mai minunat traseu al situației. La urma urmei, toate, bune sau rele, sunt doar scenarii, povești pe care le inventez în capul meu. Nu e ca și cum aș putea să știu viitorul, deci orice îmi imaginez are (aproape)aceleași șanse de a se întâmpla. Nu se poate aplica la trecut, pentru că deja s-a întâmplat (deși e interesant și să îți imaginezi cum ar fi fost ca anumite situații să aibă alt traseu, alt sfârșit, dar poate e prea dureros). Dar se poate aplica foarte bine la tot ce ține de viitor.

Exercițiul este de foarte mare ajutor, în primul rând pentru că oprește gândurile anxioase din desfășurare, dar și pentru că îmi reamintește că orice este posibil. Dar trebuie să vă spun că este foarte greu. Creierul meu pune piedici în crearea acestor povești fericite. Vocea aia cinică apare tot timpul: „așa ceva nu o să se întâmple niciodată”, „nu ai nicio șansă să faci X”, „asta e deja ridicol”, „asta numai în vise se poate întâmpla”. Vocea asta, care e de fapt cea permanentă, este foarte hotărâtă să îmi pună bețe în roate. Nu vrea nici măcar să mă lase să îmi imaginez lucruri bune.

Nu am fost o persoană anxioasă mereu. Am aflat ce înseamnă anxietatea cu adevărat de abia când a venit pandemia. Și după ce am avut Covid și am rămas cu Covid de lungă durată, pentru că, printre altele, această afecțiune a adus și o anxietate crescută, care nu s-a mai diminuat. Întâmplările din ultima vreme din viața mea au fost nefericite, dar acum câțiva ani aș fi trecut prin ele un pic mai ușor. Acum, totul este distorsionat. Fac exercițiul de mai sus, și alte câteva, cu speranța că voi reveni, măcar parțial, la viața de dinainte de anxietate. Vreau ca vocea aceea cinică să scadă în importanță, să am iar mintea dornică de aventuri și lucruri noi. Vreau să simt, măcar din când în când, optimism. Dacă o să am succes, doar timpul ne va spune. Și poate o să vă țin la curent. Până una, alta, indiferent dacă sunteți anxioși sau nu, vă invit să încercați exercițiul meu pentru zece minute.