Pages Menu
TwitterRssFacebook
Categories Menu

Posted by on 7 Feb, 2013 in Jurnal | 2 comments

Fă ce-ți place, ca să fii fericit

There is an ugliness in being paid for work one does not like — Anaïs Nin

 

Pe toate site-urile de dezvoltare personală, și nu numai, toată lumea scrie articole peste articole despre cum să faci să fii fericit în viață și toți au aceeași concluzie: trebuie să renunți la jobul care îți mănâncă viața și să te apuci să faci ceea ce îți place. Concluzie extrem de nefericită, pentru cei mai mulți oameni. Pentru că, după ce au citit ei acolo revelațiile, concluziile și planurile de bătaie în X pași, vor trebui să își mute ochii și gândurile de la ecranul calculatorului la viața reală. Iar, în acest punct, cei mai mulți se poticnesc, revelațiile de mai devreme încep să li se pară aberații iar planul, imposibil de urmat. Alții merg un pic mai departe, meditează un timp la ce au citit și chiar încearcă să urmeze pașii necesari pentru a ajunge la acel minunat moment al vieții lor în care vor scăpa de șeful nesuferit și vor fi fericiți. Cel mai trist mi se pare atunci când, o mare parte a acestora din urmă se poticnesc și ei, în punctul în care trebuie să răspundă la o întrebare care ar părea simplă: „ce mă pasionează pe mine? ce mi-ar plăcea mie să fac în viață, dacă nu ar mai trebui să merg la acest job pentru a câștiga bani?”. Pentru că, bine-bine, nu îți place jobul actual, nu îți place viața actuală, dar trebuie să știi ce îți place, să ai o idee despre viața care te-ar face fericit, ca să știi încotro s-o apuci și unde trebuie să ajungi dacă vrei să fii fericit. Cel puțin așa reiese din formulele armatelor de life coach care vor să ne ajute să ne urmăm cu toții calea noastră în viață. Se pare că mulți oameni nu știu ce ar vrea să facă, ce le-ar plăcea lor în viață; nici o problemă, există programe și pentru asta, care ne ajută să ne descoperim talentele și pasiunile. Dar eu cred că e tare trist că nu le știm deja.

happy

Mă uit în jurul meu și văd foarte puțini oameni mulțumiți de ceea ce fac ei, de jobul la care merg zilnic sau de perspectiva altor joburi asemănătoare. Văd unii care sunt mulțumiți, care fac parte din acea categorie a oamenilor încântați în principal de jocul de societate practicat la serviciu, și mai puțin de ceea ce fac ei acolo.  Și foarte, foarte rar văd oameni pasionați de ceea ce fac, care se trezesc dimineața sprinteni și se extaziază gândindu-se ce-or să mai facă ei în ziua respectivă la muncă. Suntem o generație de nemulțumiți? Oare așa erau și părinții noștri, mă întreb, sau suntem noi mai cu moț? Nu mai există activități plăcute care să fie și plătite? Avem noi o problemă în a le găsi? De ce suntem așa o adunătură de oameni cu viețile netrăite? E nefericirea noastră cauzată în așa mare măsură de munca pe care o facem? Dacă mă gândesc la părinții mei, nu îmi amintesc să îi fi auzit vreodată, duminică seara, văitându-se că a doua zi e luni și că „mâine mergem iar la serviciu, of, of!”. Munca pe care o făceau mi s-a părut a fi întotdeauna o parte integrată natural în viața lor și le făcea plăcere. Să fi fost așa doar pentru că erau alte vremuri? Să fi fost din cauză că nu munceau cel puțin opt ore pe zi și le mai rămânea timp și pentru altele? Sau pur și simplu ei au fost unii dintre norocoși? Nu știu cum o fi fost, dar știu că pe mine nu m-a îndrumat nimeni, niciodată, să fac ceea ce îmi place în viață.

Toate sfaturile primite mă îndrumau către profesia pe care o considera adultul sfătuitor mai bănoasă sau mai „de viitor”. Nici vorbă de cultivat talente native sau pasiuni manifestate. Nici gând în societatea actuală să fie îndrumat copilul – care nu pare prost și dă semne că ar putea învăța bine – către activități care nu necesită studii superioare, deși poate el ar fi cel mai bun grădinar de pe planetă dacă ar fi lăsat să își urmeze înclinațiile. Intențiile sunt bune, dar nu duc acolo unde ar trebui, din păcate. „– Cum să nu înveți tu matematică, dacă vrei să te faci contabil? Ce cauți tu la olimpiada de franceză în loc să îți faci temele la contabilitate?” – mă întreba furioasă profa de mate din liceu. Nu îndrăzneam să îi spun că eu nu am de gând să mă fac contabil. Nu am spus asta nimănui până prin clasa a 11-a și nimeni n-a bănuit vreo clipă că eu aveam alte planuri. Atestatul meu de contabil a zăcut mult și bine prin liceu, nu știu ce s-o fi ales de el, căci nu m-am dus să îl ridic. Din fericire, nu a trebuit să merg și la o facultate aleasă de alții pentru mine. Am mers acolo unde am vrut. Și poate că nu mi-a asigurat ea o carieră mult iubită pe viitor, dar știu că în acei patru ani am simțit că fac ceea ce îmi doresc și a fost tare bine.

Ca mine, mulți alții, care fac școli alese de părinți, merg la joburi alese de părinți sau de împrejurări. Puțini care știu clar ce vor să facă, încât să nu se lase influențați – și mai puțini care sunt ajutați să își găsească drumul potrivit încă de la început. Sau măcar undeva, pe parcurs.

Și atunci, ce ne facem? Mai e ceva de făcut? Cu siguranță. Întrebarea este dacă suntem noi suficient de curajoși ca să facem ceva. Asta e marea dilemă.

Share!Share on FacebookTweet about this on TwitterPin on PinterestShare on TumblrShare on Google+Share on RedditShare on LinkedInShare on StumbleUpon

2 Comments

  1. Ah, cum au venit cuvintele tale peste inima mea..
    Si eu m-am zbatut si inca ma zbat cu mentalitatea parintilor mei, care vor sa ma vada tocind intr-o facultate, oricare, nu conteaza, doar ca sa fie siguri ca si-au indeplinit rolul de parinti si ca datorita acelei diplome obtinute voi avea un serviciu bine platit si nu voi fi nevoita sa trec prin saracia cunoscuta prea bine de ei.
    Dar reusesc, printre atacuri de panica (asta cand ma intreaba ce vreau sa fac cu viata mea), sa-mi dau seama de drumul meu si sa invat cu drag si spor pentru asta. Poate ca am facut cateva greseli de curand si n-am fost in stare sa-mi ascult inima, ca in alte dati, asa ca am ajuns s-o dau putin in bara si sa nu mai reusesc sa vad luminita de la capatul tunelului. Dar cel putin acum stiu ce am de facut si imi reamintesc zi de zi ca pentru pasiuni trebuie sa muncim, pentru hobby-urile astea care ne fac sa uitam de timp, de lume, de tot.. si sa ne dedicam complet lor. Stiu, e greu sa traiesti doar din pasiuni, poate ca nu voi avea niciodata salariul pe care l-as fi avut daca as fi invatat despre ce ar fi vrut altii sa invat si sa-mi petrec restul vietii intr-un scaun de birou si cu nasul printre hartii sau monitoare, dar cel putin stiu ca voi fi fericita. De fapt, sunt deja fericita, cand stiu ca-n suflet am luat deja o decizie si-am pornit demersurile pentru asta. 😀

    • Foarte bine, nu te da bătută! Continuă cu ceea ce te face fericită!

Post a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *