Ce e important în viață?
O asistentă care îngrijea bolnavi ajunși în faze terminale a fost atât de impresionată de regretele exprimate de oamenii care știau că au ajuns aproape de sfârșit, încât a hotărât să scrie o carte despre acestea și să facă un Top 5 al celor mai frecvente regrete. Sunteți curioși cum arată topul? Ăsta e:
- Aș vrea să-mi fi trăit viața așa cum mi-o doream eu, nu cum și-au dorit-o alții pentru mine
- Îmi doresc să nu fi muncit atât de mult
- Îmi doresc să fi avut curajul să-mi exprim sentimentele
- Îmi doresc să fi păstrat legătura cu prietenii
- Îmi doresc să-mi fi permis mai multă fericire
Unii se întreabă dacă lista ar fi reală sau nu. Eu nu înţeleg de ce se întreabă, căci mi se pare atât de evidentă. Imaginează-ți că mâine afli că mai ai de trăit o lună. Ce regreţi că n-ai făcut în viaţa asta? Cumpărături mai multe? Sau proiecte la serviciu? Mă îndoiesc. Vă sună familiară lista? Cred că mulți dintre oameni au deja măcar unul dintre aceste regrete, dacă au avut până acum ocazia de a sta și a cugeta la rostul lor pe această planetă. Și cam toți acești oameni nu fac nimic pentru a remedia situația.
În ultima vreme am, din ce în ce mai mult, sentimentul că viața trece pe lângă noi, pe lângă mine, și nici nu îmi dau seama, ci doar mă opresc din când în când ca să realizez asta, după care mă cufund iar în vârtejul zilnic. În momente de „luciditate”, mă uit la mine, mă uit la ceilalți, și văd cum țopăim toți ca niște păpuși bezmetice, pe drumul trasat de ceilalți pentru noi; și cel mai trist este că mulți dintre noi nici nu se opresc vreodată să se întrebe ce fac și de ce fac, ba chiar le mai și dau în cap celor care îndrăznesc să ridice ochii și vocea.
Trăim cu toții, așa, la grămadă, tot ce ne vine în cale și ce ne aduce curentul. De parcă am avea șapte vieți. De parcă e de ajuns să ne luăm salariul și să ne plătim ratele ca să fim fericiți. De parcă faptul că întotdeauna după o săptămână obositoare vine cu siguranță vineri seara și berea cu colegii ar fi cea mai mare recompensă pe care un om și-ar putea-o dori. Ca și cum faptul că ne plimbăm fundul într-o mașină super tare până la un serviciu pe care îl detestăm ar compensa cumva pentru viața noastră pierdută la acel serviciu; iar copiii noștri vor fi mult mai fericiți pentru că vom avea bani să le plătim ore epuizante de limbi străine și sport, în loc să stăm cu ei acasă să-i învățăm lucruri frumoase și să alergăm cu ei în parc.
Poate că ar fi bine să ne oprim, să ne punem regretele pe listă și să vedem ce se poate remedia. Sau poate că nu. Nu știu. Zic și eu.
P.S. Cartea este: „The Top Five Regrets of the Dying” – Bronnie Ware
Mă puteți găsi și pe 
Dragut
Si eu vad lucrurile ca tine. Si eu ma intreb de ce alergam asa, fara rost si ne irosim viata. Cu mine mai este cum mai este, dar sunt oameni in jurul meu pe care ii consider invaluiti intr-o ceata care nu le permite sa vada ce e important in viata. Atunci cand treci pe langa moarte, incepi sa vezi lucrurile altfel. Oare ar trebui sa fim toti intr-un astfel de pericol pentru a ne putea schimba?
Mirela, eu așa cred: că pentru cei mai mulți dintre oameni este nevoie de o asemenea amenințare ca să vadă cum stau lucrurile de fapt. Poate nu neapărat la adresa propriei persoane, ci a unei persoane dragi. Atunci încep oamenii să se schimbe, să își dea seama ce e important în viață.
S-o crezi tu. Inseamna ca nu cunosti romani. Astia si daca aproape mor tot nu pricep nimica !
Ha ha, da, știu, sunt și d-aștia, dar nu sunt numai români, asemenea specimene sunt peste tot!
reala sau nu e posibil sa fie si poveste de marketing (zise Toma necredinciosu :-P)
dar clar par cunoscute si asa cum zici si tu cred ca da, uneori trece viata pe langa mine. e indicat din cand in cand sa ne oprim si sa ne uitam la noi.
cat despre schimbare…eu cred ca oamenii nu se schimba radical niciodata. un soc, o problema, a ta sau a altuia, te poate opri pentru un timp dat uiti repede si o iei de la capat. asa suntem croiti
Poate să fie foarte bine o poveste de marketing (iar eu sunt cel mai mare Toma necredinciosu’ dintre toți, să știi), doar că nu asta mi se pare important în context. Ce ar trebui să transmită cartea este o dorință de a pune frână, a ridica o sprânceană și a pune câteva întrebări la care să-ți răspunzi sincer. Că la final lista e la fel sau nu, nu contează.
Cât despre schimbare, unii se mai și schimbă, după aceste șocuri. Și o iau de la capăt cu totul altfel – am văzut-o cu ochii mei. Mie îmi pare rău că nu avem toți această putere.