Pages Menu
TwitterRssFacebook
Categories Menu

Posted by on 13 Iun, 2013 in General | 8 comments

Hai să încercăm să nu ne mai văităm

M-am săturat de văicăreală. Și de-a altora, și de a mea.

Unul din lucrurile pe care le apreciez la olandezi este faptul că nu se vaită. Au ei țăcănelile lor dar pe asta nu o au. Românii, din contră, au făcut din văicăreală un sport național (la fel ca și italienii, din câte am înțeles, deci să nu credem că suntem doar noi cu acest tip de moț; cu siguranță mai sunt și alții). Așa că, deși consider că olandezii exagerează în acest domeniu, nu doar acceptând toate năpastele cu zâmbetul pe buze, ba chiar prefăcându-se că nu le observă până când nu se mai poate și chiar trebuie să facă ceva în privința lor, am ajuns la concluzia că este ceva important de învățat din asta. Nu zic să accepți orice cărămidă îți cade în cap fără să crâcnești, dar, dacă nu îți convine un lucru, în loc să te plângi în stânga și-n dreapta, mai folositor e să pui mâna și să faci ceva ca să-l schimbi. Dacă nu faci nimic în această direcție, atunci e mai bine să taci. Pentru că această vorbăraie goală nu este altceva decât o consolare temporară a celui care are probleme; pentru că, în loc să îți concentrezi energia pe găsirea unei soluții, o concentrezi pe comunicarea problemei către oameni care, de cele mai multe ori, nici nu au cum să te ajute.

La fostul loc de muncă din România, văicăreala era la loc de cinste. Mergeam la masă, ne văitam unul altuia: cât de mult avem de lucru, ce nașpa e colegul ăla de la echipa de project manageri care nu înțelege că n-ai timp, sau programatorul că nu verifică datele; ce nașpa e firma că ne ține peste program și că nu ne dă bani mai mulți; și multe altele. Mergeam la bere, continuam văicăreala. Ajungeam acasă, făceam capul calendar partenerului/colegilor de apartament. Sincer, nu știu cum de m-a suportat al meu partener, atâția ani, cu atâtea (aceleași) povești. Ajunsă în Olanda, la noul meu loc de muncă, printre primele lucruri observate a fost acela că nimeni nu se văita de nimic, nimeni nu comenta la adresa nimănui. A fost un adevărat șoc cultural pentru mine, pentru că simțeam din când în când nevoia de a mă plânge de diverse lucruri. În timp, m-am obișnuit, și mi se pare mult mai relaxant și mai eficient. Mai sunt din când în când și episoade în care se comentează la adresa cuiva, dar sunt foarte rare și în cadru foarte restrâns. Mi-am dat seama cât de mult vorbeam despre fostul loc de muncă abia anul trecut, când m-am întâlnit cu o fostă colegă, și am văzut-o pe ea cât povestește și cât m-a antrenat și pe mine în poveste — și m-am minunat, pentru că uitasem cum e.

Un alt gen de văicăreală foarte la modă este cea referitoare la greutate/aspectul corpului. Asta e specifică adunărilor de femei, în principal. Tot timpul, toată lumea (cu extrem de puține excepții) este prea grasă, prea lată, prea țuguiată, are cine știe ce parte a corpului prea mare sau prea mică, nu are destule pătrățele pe abdomen. Dacă ar ști fetele din România cum arată semenele lor din alte țări, poate că ar discuta despre alte lucruri când se întâlnesc.

În Olanda s-a adăugat văicăreala aproape zilnică referitoare la vreme. De fapt, ea exista și în România, doar că eu nu o prea practicam; mie îmi plăcea canicula, dar toată lumea se plângea că iarna e prea frig și vara e prea cald, toamna prea ceață și primavara prea e vară. Aici, măcar, ne văităm toți doar de frig, vânt, nori și ploaie. Constant.

Am redus de mult episoadele de văicăreală, fără să-mi dau seama, și sper să ajung cu ele la zero — de data asta cu efort conștient. Este un exercițiu greu, dar care merită făcut. Renunțarea la acest comportament are ca avantaj o minte mai limpede, mai liniștită, discuții mult mai interesante cu ceilalți oameni și relații mai bune, pentru că nu mai vii cu energii negative pe care să le transmiți mai departe. Am învățat că trebuie renunțat întâi la vaicăreala practicată chiar față de noi înșine, în gândurile zilnice, altfel nu facem altceva decât să ne umplem ca un butoi de pulbere cu toate aceste nemulțumiri, fără a le refula, ajungând să explodăm sau să intrăm în depresii. Am mai învățat în ultimii ani că problemele nu sunt cu adevărat probleme, atâta timp cât pentru ele există o rezolvare și că folosim prea des și fără motiv real expresii de genul: „am avut o zi groaznică”, „arăt oribil”. Din păcate, pentru aproape fiecare dintre noi vine o zi în care aceste cuvinte chiar au sens, și abia atunci ne dăm seama de încărcătura lor. Așa că mai bine ne gândim de două ori înainte de a le spune.

O să îmi păstrez însă dreptul de a mă plânge de vreme în continuare, de câte ori este cazul, adică vreo 90% din an. Fără asta, nu se cheamă că locuiești în Olanda. De restul problemelor mă pot ocupa altfel.

Share!Share on FacebookTweet about this on TwitterPin on PinterestShare on TumblrShare on Google+Share on RedditShare on LinkedInShare on StumbleUpon

8 Comments

  1. Eu ma mai lovesc de inca un tip de vaicareala (in RO), foarte frecventa in special la populatia feminina +40 ani: despre durerile din fiecare zi. Poate fi vorba despre: un molar, aici in dreapta la spate, cotu’ asta, capu’ de-mi plezneste, ca un junghi deasupra ficatului etc etc…E cronica si chiar mai grav – virala! Ma surprind si pe mine inventariind cateodata… Se vede ca ma apropiu de termen 🙂

    • Daaaa, cum de am uitat de asta. Și este una din preferatele mele! Dar începe devreme, cam după 25 de ani, iar în jurul vârstei de 30 deja junghiurile sunt multe :)) Mersi că ai amintit-o!

  2. E adevarat ca ne plangem des,ajungand sa derulam la nesfarsit un film al nemultumirilor zilnice,al lucrurilor mizerabile care ni s-au intamplat.De multe ori cand ne vaitam ne descarcam,ne mai eliberam si asta e bine,caci durerea trebuie plansa,nemultumirea spusa,problema discutata,chiar daca nu ii gasesti o rezolvare pe moment.Insa e bine sa avem grija sa nu ne blocam in filmul asta negativ despre propria viata:”vai de mine,am numai necazuri..am ghinion tot timpul…numai mie mi se putea intampla asta”samd.

    • Că bine zici! Dar e tare greu să conștientizăm când ne-am blocat acolo și să încercăm să ieșim din cercul vicios.

  3. La fix a venit postarea asta, fir-ar sa fie! Intai citisem interviul cu Amsterdammian, ceea ce iar mi-a adus lacrimi in ochi si mi-a acutizat disperarea de a scapa de aici, api am citit postarea asta si mi-am dat seama cata dreptate ai. Faptul ca imi plang de mila la nesfarsit si fac ferfenita creierul oricui are rabdare sa imi asculte vaicareala continua nu rezolva mare lucru, ba chiar suport si consecintele fizice si psihice ale vaitatului infinit.

    Asa ca nu am decat sa depun al 100-lea CV si sa fac a 1000-a cautare pe google in cautarea unei solutii.

    • 🙂 Mult noroc! Tin pumnii strânși, trebuie să găsești ceva!

  4. Rectific: Amsterdamming, am incurcat borcanele 🙂 Multumesc, dar daca nu esti IT-st, medic, inginer sau in finante, sansele sunt schiloade sa gasesti ceva. Speranta moare ultima.

    • Haha, da, numele seamănă, e ușor să le încurci 🙂 Iar speranța să nu moară deloc, să stea cuminte acolo!

Post a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *